Cainele international

In romana, cainele face Ham-Ham.

In engleza, cainele face Wof-Wof.

In spaniola, cainele face Wau-Wau.

La mexicani, cainele face Ladra.

La francezi, cainele face Mwea.

La indonezieni, cainele face Guk-Guk.

Iar la thailandezi, cainele face Tuk-Tuk.

Nadia Comanecii, Georg Hagii si Dracula

In aproape trei luni de calatoreala ne-am intalnit cu romani de aproape trei ori. Doar.

O data in Gili Trawangan, el si ea pe biciclete, in treacat, ea zice: Hai ca am vazut si testoasele.

Alta data in Bali, in club, Sky Garden, un bucurestean zice: In trei luni prin Cambogia, Laos si Vietman am "futut" 30 de femei.

Astazi, in Bangkok, doi tipi la o masa distanta, unul se ridica si merge nervos la bucatarul de strada: Hai frate ca trebuia sa fie gata acum zece minute.

Incheiem transmisiunea pe un ton optimist: din Bali pana in Thailanda se asculta grav de tot... Fly Project.

Copacul vietii din insula

Sunt atat de multe insule pe lumea asta incat sigur vei naufragia pe una la un moment dat. Cand te tarasti pe plaja pustie te incearca jumatate bucurie exaltata, jumatate de pahar de sare pe limba. Simti briza paradisiaca in ochi si caldura tropicala in cap. Ar fi bine sa nu te mai gandesti la desertul din gura si sa-ti cauti salvarea pe insula. Daca insula e una dintr-alea pe care le visezi noaptea in oras, n-ai sa gasesti mare lucru: apa sarata, nisip fierbinte, buruieni, scoici si palmieri de cocos. Acum ca stii unde trebuie sa mergi, armeaza-te cu rabdare, studiaza padurea de cocotieri, sterge-ti saliva de la gura si aminteste-ti ca malaezienii numesc cocosul "pokok seribu guna". Nu te-ajuta la nimic informatia asta, asa c-ai face bine sa-ti amintesti si traducerea: copacul cu o mie de intrebuintari. In copacul asta-ti creste speranta, deci poti sa-i zici pe nume si in sanscrita - kalpa vriksha sau copacul care furnizeaza toate necesitatile vietii. Si daca mai ai energie poti sa le multumesti si zeilor filipinezi care tocmai ti-au scos in cale copacul vietii.

Opreste-ti delirul inainte sa te deshidratezi complet. Cauta un copac care-i destul de mic incat sa-l poti urca, cu nuci destul de mari incat sa nu o faci degeaba. Cand l-ai gasit, apuca trunchiul cu mainile si impinge-te in sus cu picioarele ca o maimuta. Daca pozitia ti se pare prea usoara, pune picior peste picior pe verticala trunchiului, gaseste-ti echilibrul fragil si dai viteza pana sus. Daca muschii tai nu sunt de acord cu metoda asta, scarpina-te in cap si scoate maceta sau macar un briceag. Cresteaza trunchiul copacului superficial, o data pe stanga, o data pe dreapta, atat cat sa-ti intre varful mainilor si picioarelor in scarite. Crestezi una, urci pe alta, si daca nu uiti sa te tii bine, incet, incet, ajungi sus. (Maceta o sa-ti tot foloseasca de-a lungul sederii pe insula - daca nu o ai poti improviza cu briceagul; daca nu-l ai nici pe asta, o sa-ti cam fie sete). Fara maceta si muschi, va trebui sa-ti rupi camasa de pe tine; leaga fasiile bine pana faci un colac textil. Inchide-ti cu el spatele si trunchiul copacului, tensioneaza-l, tine-l bine cu mainile si arunca-l repede in sus cand greutatea iti atarna in picioare. In curand ar trebui sa fii sus in varf.

Uite nucile de cocos! Sunt atat de aproape. Nu da drumul la maini! Tine-te bine cu una iar cu cealalta rasuceste nuca pana cand coada cedeaza (coada aia tine 2-3 kile de nuca deci nu se rupe cu una cu doua; daca ai maceta cu tine, rezolvi elegant problema). Da jos cat de multe poti ca nu stii cand mai reusesti sa urci. Si daca tot esti acolo, taie si cateva frunze ca in cateva ore sigur o sa ploua tropical. Coboara usor, atent, cu grija unei fracturi deschise de femur care sigur nu-ti va tine de sete. Sunt primele tale nuci de cocos! Bravo! Inainte sa strigi de bucurie si sa le mangai cu mandrie, mergi pana la mare si sterge-ti zgarieturile de pe antebrate si picioare in apa sarata sa nu faci vreo infectie suculenta.

Vei descoperi curand ca ce-ti doresti cel mai tare e departe. Lichidul providential se ascunde intr-un strat de pulpa alba care capitoneaza bila lemnoasa de esenta tare, invelita la randul ei in cativa centimetri de fibra lemnoasa moale. Totul e inchis in coaja subtire de polul careia atarna coada groasa cat un deget. Ca sa ajungi la apa dulce si rece, iti trebuie maceta. Sau briceagul. Daca chiar ai naufragiat in chiloti si nu ai nimic la tine, nu intra in panica. Intoarce-te pe plaja si cauta o scoica mare, latareata si tare. Foloseste-o cu incredere, rabdare si mare grija la degete.

Nimic din nuca de cocos nu se iroseste. Pulpa tine de foame onorabil: contine multa proteina, ceva zahar si minerale pe care probabil le-ai pierdut despicand-o. (Nu exagera insa caci continutul de grasimi saturate e mai gretos decat o bucata de unt.) Dupa ce-ai curatat toata pulpa, lasa fibra lemnoasa la uscat in soare sa o folosesti de lemn de foc la noapte.

Acum ca te-ai mai linistit putin cu cele lumesti, e timpul sa te bucuri de peisaj. Fa o baie, ai grija la rechini si meduze, gaseste un loc cu umbra sau fa-ti un umbrar din frunzele de palmier. Aici treaba e simpla: gasesti niste busteni sau trunchiuri uscate din care construiesti un fel de cadru, peste care arunci apoi frunzele de palmier s-arate a poarta de hochei. Acolo va fi baza ta provizorie pana gasesti sau construiesti ceva mai stabil. Cum n-o sa poti sta mereu la umbra va trebui sa te ocupi de problema insolatiei si arsurilor. O palarie din frunze de palmier e la imaginatia cocosului; pentru creama de protectie solara intoarce-te la nuca de cocos. Cu o bucata de lemn bont, marunteste pulpa in mojarul unei jumatati de bila lemnoasa pana cand ies uleiurile din pulpa zdrobita. Unge-te peste tot si iesi in soare, mirosind minunat, perfect protejat.

Pana acum nu te-a invins nici foamea, nici setea si nici soarele tropical. Felicitari tie si multumiri nucii de cocos! E cazul sa mergi in cautare de un meniu mai variat caci pofta de pulpa de cocos te va tine doar cateva zile. In apa vei gasi peste, calamar sau scoici. Pe uscat poti cauta fructe, legume sau buruieni - vei gasi putine lucruri care seamana cu lazile pline din piata. Gusta prudent si cu bagare de seama la pasari mai ales: ai voie sa mananci doar ce mananca ele. Daca nimic nu pare evident comestibil inca, stai linistit si rezuma-te la explorat: pulpa de cocos te va tine in viata pana-ti faci curaj sa te hranesti cu lucruri straine de tine.

Si uite-asa, curand se intuneca, nu?! Grabeste-te spre refugiul de pe plaja sa vezi apusul. De cele mai multe ori, apusurile pe insula pustie vor ridica parul, melancolia si roiurile de tantari pe tine. Poti sa balesti la culorile de soare ars si sa te gandesti cat de norocos esti sa prinzi asemenea priveliste pana la prima intepatura. Daca umflatura nu te convinge sa te retragi in adapost, aminsteste-ti ca ai citit undeva ca tantarii tropicali raspandesc malarie si febra Dengue (ambele te omoara in prezentele conditii - una o face foarte repede, cealalta foarte dureros). In timp ce alergi inapoi, ia cojile de nuca de la uscat si pune-o de un foc cat mai aproape de poarta de hochei. Fara Zippo sau chibrituri procedezi in felul urmator: sapi o groapa mica in nisip, asezi inauntru cateva coji uscate si lustruiesti zelos o bucata de lemn tare si uscat cu un bat dur pana cand iese fum (o sa dureze ceva, deci fa-o cu rabdare si consoleaza-te cu gandul ca daca te misti nervos nu te pisca tantarii). Pana la urma, tot frecatul asta o sa aprinda o scanteie in rumegusul produs - ia-l cu grija, pune-l in parul uscat de pe coaja de cocos si sufla cat poti de tare. Arde, nu? Tare. Bravo! Alimenteaza focul proaspat flambat cu alte bucati lemnoase. Cand te linistesti cu focul ai sa te intrebi probabil de ce a trebuit sa faci sa-l faci: cel mai important motiv este ca fumul de coaja de nuca de cocos tine tantarii la distanta - un fel de bete parfumate de ars cu aroma de Off!.

Odata cu linistea noptii si a roiurilor de tantari, vine panica. Frica. Plictiseala. Demotivare. Esti singur pe insula. Nu stie nimeni de tine. Deznadejde. Iti amintesti toate filmele in care diversi raman cate o luna pe insula pana la vaporul salvator. Cel mai mic sunet iti colcaie sangele in ventricule. Si unde-i Vineri sa te imbarbateze in toata salbaticia asta? Va trebui sa te scoti singur din paranoia: arunca-ti ochii in Calea Lactee, numara stelele sau taie o nuca de cocos dupa cum deja stii si foloseste-o de toba. Poti sa incerci pe noul tau bongos "I'm leaving on a jet plane, don't know when I'll be back again" sau "Tonight's gonna be a good night". Ca sa-i schimbi tonalitatea, mai ia o dusca de apa de cocos, si vezi ce note scoate. Capatul de gama il gasesti cand nuca e goala.

Obosit cum esti, imbarbatat de noul tau prieten de cocos, o sa adormi adanc si linistit. Primele raze de soare te vor trezi cu nisip in gura in aceiasi caldura ucigatoare de ieri. Cu putin noroc, pana vine vaporul cu salvarea, zilele tale vor semana destul de tare. Ca sa-ti dai mana la supravietuirea pe insula poti construi o casuta - trunchiuri de cocotieri ca baza plus frunze late de palmier ca umplutura. Sau poti pescui cu o sulita de lemn. Sau sa-ti legi o pluta - straturi de bambus, insailate cu frunze impletite de palmier, si catarg cu panze din alte frunze. Daca dai de niste legume si ierburi poti chiar sa-ti faci o supa: cureti o nuca de cocos bine pana la bila lemnoasa, ii dai cep cu grija si capac reatasabil, pui apa intr-o alta nuca goala, cureti interiorul de pulpa pe care poti s-o lasi inauntru, torni apa inapoi, asezi nuca pe foc, si adaugi cartofii salbatici, sau frunzele comestibile; lasi totul acolo pana fierbe si pofta buna. (Pentru felul doi poti sa-ti pregatesti un grill de legume sau pulpa de cocos).

Pana la urma vei fi salvat. Poti fi sigur de asta. (Sigur sunt niste internauti pe lume care te urmaresc prin satelit si rad de mor in timp ce tu te chinui sa faci focul). Poti chiar sa planuiesti un mic auto-naufragiul sa-ti impingi norocul peste bord. Cand vine vaporul, chiuie, imbratiseaza echipajul si nu uita sa multumesti insulei. Multumeste cocotierilor. Multumeste zeilor si providentei. Si daca-l intalnesti, multumeste-i si lui Eri din Gili Meno - backpacker indonezian care a trait cu pasarile prin jungla javaneza, maestru modest care ne-a invatat cum sa facem supa de nuca de cocos, cum sa gasim mancare in jungla sau sa urcam viteza in cocotier.

(Si cum viata pe o insula pustie nu e nici pe departe atat de seaca precum 10 paragrafe de text, mai jos gasiti si cateva tutoriale video filmate in insula Gili Meno, Lombok, Indonezia.)

Cantecel pe autobuzel

De la Bogor la Pelabuhan Ratu au colindat autobuzelul vreo 10 buzei. Iata 3 dintre ei.

DUBLU TULUP TROPICAL

http://www.travellerspoint.com/member_map.cfm?user=Buzel&tripid=236965

Bisa si Beisa

There was once a large village with many people who spoke the same language. These people lived in peace. But one day a great fire came from the sky and suddenly there were many languages. Each language was only spoken by one man and one woman, who could communicate only with one another and not with anyone else.

So they were spread out over the earth. Among them were a man and a woman named Bisa and Beisa. They spoke in the Fayu tongue. For days they travelled, trying to find a new home. One day they arrived at the edge of the jungle, and it began to rain. The rain wouldn't stop. Days and weeks it rained and the water kept rising.

Bisa and Beisa built themselves a canoe and collected animals that were trying to escape from the water. As they paddled, they kept repeating: "Rain, stop! Rain, stop! We are scared."

But the rain wouldn't stop. The water rose until it covered all the trees. Everything died in the flood. Everything except Bisa, Beisa and the animals in their canoe.

They had given up all hope when, days later, they suddenly came upon land. Bisa, Beisa and the animals got out of the boat and found themselves on top of a small hill. Before them, they saw a cave leading into the earth. They crawled inside its cover feeling great relief.

Soon afterwards, it stopped raining and the water dissapeared. The animals swarmed into the jungle, but Bisa and Beisa stayed in the cave. They built themselves a home and had children, who themselves had children until they became a great tribe known as the Fayu.

Bisa and Beisa still live there today, but no longer in human form. They immortalized themselves into stone. Have you seen the stones in the cave? Back to back they sit. And when we have a problem we go to them and tell them about it.

(Fayu e un trib de razboinici in jungla din Irian Jaya, partea indoneziana a insulei Papua.)

Gili Air

Gili Air, Gili Meno si Gili Terawangan sunt 3 pistrui ai Lombokului, sub spranceana nord-vestica a insulei mama. Cele trei insule sunt puncte importante in circuitul turistilor cu timp din 3 motive simple: No police; No motorbikes; No cars (exista totusi un mijloc de transport – cidomo – caruta trasa de cal). Gili Air o circumferinta de 1 ora mers pe jos, patata rar cu terase si casute de paie; localnicii, vreo 200, traiesc in mijlocul insulei, departe de barul Space: muzica psihedelica, o amazoana cu poi-poi in flacari si ciocolata cu ciuperci magice.

Agusorescu

L-am cunoscut pe Agus in Yogyakarta. Daca treceti pe acolo, intrati in gangul stramt din stanga barului Bintang, in cartierul de backpackeri, faceti dreapta, apoi stanga, inca o data dreapta, si asezati-va pe lespedea de piatra din curte. Daca nu e prea devreme, il gasiti pe Agus stand si band vin, cu un pahar in plus pregatit. De cele mai multe ori nu e singur, deci faceti cunostinta cu toata lumea si primiti tot ce vi se ofera. Cele mai delicioase sunt povestile: stie una despre un prieten american care nu a urinat 5 zile pentru ca a incalecat gresit gamelanul (mini-orchestra de instrumente de percutie cu sunet rupt din Calea Lactee). Agus il cunoaste si pe Mba Marijan, gardianul vulcanului Merapi - maestru cu varsta necunoscuta, casa aproape de varful vulcanului, statornic si nestramutat ca Axis Mundi. Presedinte si ministri merg in Merapi sa ceara povata iar vulcanul sta potolit cat batranul e in viata. Agus e cel care ne-a deschis apetitul pentru black arak (vin de orez negru - consumati moderat, pe bune) si black magic (omniprezenta si omnipotenta in Indonezia, desi ascunsa sub valul musulman). Agus e relaxat, rade tot timpul, are o iubita designerita din Europa, o mana de copii si tot timpul din lume. Si pentru ca Agus ne-a daruit 3 nopti pline de misticism beat mai luminoase ca noaptea tropicala, noi l-am cadorisit cu cel mai pretios lucru din rucsac: un volum mic de poezii de Marin Sorescu (primit cadou inainte sa plecam de la Calu Liber). I-am tradus in engleza doar una din poezii asa ca daca il intalniti pe Agus, faceti-i o placere si mai traduceti una.

Gili Meno

Gili Meno e insula de luna de miere a "travelerilor" Lonely Planet. Pe plaja circulara din Meno se plimba de mana, agale, perechi de gaste vrajite (contrapunct la gainile salbatice care alearga peste tot), doar cupluri. Daca exista exceptii sunt doar perechile cu o mana de copii in plus. Intr-adevar, insula poate fi destinatia perfecta pentru luna ta de miere: ape albastru-translucid, ape verde-jad-deschis, ceruri cristal, 5 kilometri neintrerupti de plaja alba (scuze, intrerupti doar de culcusuri de bambus taiate in gardurile verde tropical, paturi naturale, acoperite de umbra brizei), localnici deliciosi de simpatici, ruland pe un film imprumutat de la jamaicani; ca sa nu mai vorbim de recifi innecati in ape transparente, palmierii de carti postale, terase de bambus pe plaja, casute de frunze uscate si lemn si un lant muntos, in zare, pe insula mama, Lombok, intins cat vezi cu ochii pe toata coasta vestica, opus muntelui care iese din mare pe partea estica (si asta doar ca sa fie clar cum arata rasaritul sau apusul aici).

Pe aceiasi insula, cu vreo 10 ani inainte, Elizabeth Gilbert statea la liniste, intre vreo trei casute si un singur restaurant. Atmosfera de insula virgina din Eat, Pray, Love (pe care toate logodincele de aici au citit-o) a ramas relativ aceiasi, desi tot mai multi localnici si-au vopsit parul in blond si au invatat "Hello brother! How are you?". Asa ca multumita visului romantic al doamnei Gilbert, numarul casutelor si teraselor si agentiilor de turism a crescut considerabil, pana a inghitit jumatate din coasta insulei minuscule. Partea opusa e libera, salbaticie insulara, patata doar uneori cu ruinele cabanelor decrepite din vremuri apuse - asta e partea fermecatoare, partea pe care se intampla cele mai lungi plimbari de mana, partea unde se rostesc cel mai clar soaptele, partea pe care pana si cei mai nebunatici isi gasesc linistea. Pe aleile de nisip sapate in ierburi pitice si verzi, gasesti arbori tropicali cu mure gigantice si radacini aeriene, ca torpile spre pamant. Alaturi se inalta cocotieri filiformi, plini de nuci si frunze de umbra perfecta. Seara iti alegi un loc de vazut apusul si dupa ce te inmoi in curcubeul saturat de nori si soare, te lasi agatat pana la una din mesele asezate chiar in maree pentru un peste proaspat fript pe gratar. Cu un ochi la luna si un altul la mesele din jur, saluti usor, doar cu un zambet discret, subinteles, viitorii prieteni de insula. Cu ei te vei plimba maine pe plaja, lor le vei povesti cum a fost la nunta; le vei spune cat de perfecta e Gili Meno pentru luna de miere iar ei vor fi de acord; imediat ce ajungeti acasa o sa trimiteti poze celorlalti prieteni logodnici care vor veni aici anul urmator. Dupa toata reveria asta beata, observi pestele de pe masa prietenilor si vorbesti cu Jaka de la bar pentru un grill (100K Rp) din cel mai bun peste prins azi. Logodnicul are deja ochii cat cepele, insa o data vii aici si doar o data luna e de miere. Langa ikan bakar (peste pe gratar), sta nasi putih (orez alb imaculat), olah-olah (fiertura de legume cu mult usturoi si cocos) si suc proaspat stors din papaya sau mango.

Fermecata de gustul pur de peste, memorezi ametita numele mancarurilor si combinatia de ingrediente, asculti marea, privesti stelele, stai de mana cu iubitul. Pierdut in praful de stele servit, amortesti letargic pana la prima pocnitoare (un alt contrapunct naiv). Va strangeti mai tare de mana, inima bate speriata si chiar intainte de injuratura ii vezi pe Jaka si familia pe stancile plajei aprinzand pacanele si mini-rachete, plictisindu-se de atata romantism. Exact ca niste copii obraznici (in afara de tatal cu preturile si mama cu gatitul, toti cei care servesc sunt copii). Nu te poti supara pe niste copii, mai ales cand iti zambesc inocent si striga in gura mare "You need something, brother?". Ai avea nevoie sa le spui vreo doua in limba ta, insa chiar atunci Jaka se aseaza langa prietena ta sa-ti ia comanda de desert. Cu dintii albi pana la urechi, parul suvitat blond, lung insular, tu nu vrei desert in seara asta. Vrei doar nota.

Pocnitorile de cu seara nu se mai aud; va treziti cu soarele in ochi, un palmier pe dreapta si 2 dungi de perna pe stanga. O intrebi de un jogging in jurul insulei (40 de minute) sau de un mic dejun in pat. Ea te intreaba de un dejun si o partida de snorkeling (100K Rp). Va sarutati in acord perfect, ii arati o nuca de cocos, o raza de soare filtrata prin florile rosii de pe veranda, il saluti pe Idi, varul lui Jaka, care tocmai trece cu bicicleta si arunci ceasul care-ti arata ca intr-o saptamana te intorci departe.

Piosenie filiala

1 ocean, 4 mari si 7 tari distanta

Sejur la Sulina cu Sorin Dobrai si Ervant Zadic.

Te pup taticu!

6.08.2010 / Inca in Karimunjawa

Vineri nu munceste nimeni in Karimun: relaxare si sarbatoare. Ne-am baut cafeaua cu 3 profesori care fac cercetare in insule despre relatiile intre etnii. Aici traiesc javanezi, bugis-i (Sulaweseni), Madurezi si inca vreo 2 natii caroara nu le stiu numele. Traiesc in pace si aromonie, fara stres politic sau probleme de origine. Nu acelasi lucru se intampla in Papua, Aceh sau Timur si atunci oamenii mai invatati incearca sa afle cum se poate trai linistit in 4 dialecte diferite.

Ce-am invatat de la profesori: "ne pasa mai mult de fericire decat de bani", "daca putem sa nu muncim, nu muncim", "intr-o zi norocoasa prinzi un kilogram de peste de 100.000 RP si stai toata saptamana cu familia in batatura", "nu fumam caci cu banii de tigari pe un an imi trimit fata la universitate", "nu lucrez in Australia unde as castiga de 20 de ori mai mult pentru ca familia mea e aici iar acolo oamenii sunt tristi si stresati", "eu predau studii inslamice si castig 3.500.000 RP - adica 400$", "exista discutii pentru mutarea capitalei in Kalimantan pentru ca in Jakarta nu mai e loc pe strada si nici aer de respirat". In Karimunjawa sunt locuite doar 4 insule.

Am inchiriat biciclete desi s-a dovedit ca a fost invers: bicicleta m-a inchiriat pe mine. Fara frane, rotile sui, lantul sare mai ceva ca maimuta intalnita pe drum, pana cand pedalele nu mai ajuta la nimic - am luat-o de ghidon si-am carat-o 2 kilometri inapoi in rasetele satenilor - "bule gila" (alb nebun). Proprietarilor, desi draguti, nu le pasa asa ca zambesc cu gura pana la urechi. Si nu vorbim doar de biciclete - indonezienilor nu le pasa de lucruri. Dau din umeri si zambesc.

5.08.2010 / Karimunjawa / Pantai Nirvana

Astazi turistii au plecat acasa. Fara ei, insula are alta viata - mai linistita, fara complicatii, fara negocieri, fara agatamente sau agasamente. Am luat micul dejun la warungul de langa alun-alun (care de dimineata a primit placuta galbena cu nume - kenali - si denumire stiintifica) si am urmarit instructia ce pregateste Ziua Independentei - adica inaltarea steagului indonezian pe terenul de fotbal. Antrenamentul e subtirel, ca si muzica ce se aude din cladirea primariei: cantece militaresti executate la orga de copii. In timp ce noi pufnim si hahaim, instructorii (un grasut cu tricou rosu mulat, un pirpiriu imbracat in camuflaj si un tinerel subtirel) dirijeaza 3 coloane de vreo 10 pustani, plictisiti si scarbiti de uniformele cu pantaloni albastri ponositi si bluze albe. Langa ei, o familie de rate ii imita cautand de mancare.

Cand nu sunt turisti prin preajma, localnicii nu fac nimic - in spiritul credintei "am facut bani ieri, azi si maine stau", 7 barbati pescari si capitani de barci turistice beau un cocktail de bere cu vin rosu, fumeaza tigari aromate si asculta un fel de manele la fel de kitch si penibile ca ale noastre. Suntem invitati in casa lor asa ca nu refuzam, ne asezam pe gresia rece, primim cate o cana de borhot si tigari. Doar unul dintre ei vorbeste ceva engleza (mic, bine facut, cu parul mare, crescut ca ciulinul sau ariciul Super-Sonic) insa nu prea are chef de vorba. Acum suntem 9 barbati - bem si privim la telvizor program de DVD cu videoclipuri si concerte manelos. Din cand in cand reglam super-statia ce amplifica 2 boxe grosolane de concert de stadion. Cand artistii beau si fumeaza in televizor, prietenii nostrii se recunosc acolo asa ca se bucura si arata cu degetul. Pe televizor e un crocodil de plus albastru. Inainte sa plecam, dupa 4 pahare de vin si bere in 15 minute, cumparam de la unul din ei o maceta pentru 50.000 RP (6$) si o ascutim pe o piatra din curte pana primim aplauzele prietenilor nostri; le multimim (Trimakasi - Sama-sama) si plecam spre cea mai tare plaja din insula Karimun - Nirvana Lodge Pantai.

Aici gasim intr-adevar cea mai dichisita plaja din insula: 100 de palmieri in vant, apa ce pleaca din galben, trece prin verde si se opreste in albastru translucid, alti 100 de metri de nisip alb, incadrati intre doua capete de bolovani de roca vulcanica. Capul estic gazduieste doar un turn de observatie scheletic.

In vest insa, e nebunie curata: conacul suspendat deasupra pietrelor, in nirvana, cu acoperis de stuf. Afara de fundatia ridicata pe stalpi de beton, totul e lemn de bambus. Casa de vacanta, mai degraba decat hotel, Nirvana Lodge apartine ambasadorului Belgiei in Indonezia. Roy, managerul locului, ne povesteste ca la un moment dat domnul ambasador s-a plictisit sa plateasca intretinerea conacului pentru doar o luna de relax pe an asa ca l-a deschis publicului.

Conacul are 11 camere, cu un lounge in mijloc ce sta sub zeci de grinzi de bambus asezate geometric, legate cu sfoara neagra. Fiecare picior vertical ce sustine acoperisul inalt de piramida e pazit de un buddha, sau o mandala sculptata in lemn, sau vreo statuie hindusa. Singurii pereti de aici sunt ferestrele exterioare care se strang si dispar si transforma conacul intr-un acoperis deschis la mare. (Ca sa nu incurcam lucrurile, preturile sunt pe net si ajung la fel de sus ca si numele.)

Pentru ca i-am fost simpatici, Roy ne-a invitat pe plaja hotelului (de unde imi permit sa scriu chiar acum). Cocotierii sunt plini de nuci - dar toti ciorchinii atarna la 20-30 de metri. Cu un ochi in soare spre filtrul de frunze si cu altul pe maceta care-si cere drepturile, Vlad urca pentru prima oara intr-un cocotier. Grea treaba, fara echipament, doar cu brate si coapse. La a doua incercare reuseste, impinge jos doua nuci cat mingile de fotbal si coboara cu pielea zdrelita si zambet triumfal.

Maceta taie incredibil de bine - crestez intai partea inferioara, pana o aduc la nivel, ca fundul unui pahar. Partea opusa se curata usor ascutit - pana la forma unui sfarc de javaneza tanara. Apoi lovesti perpendicular si radial cu varful macetei pana cand strapungi bila lemnoasa in care se ascunde lichidul alb, laptos si dulce. Abia atunci poti extrage sfarcul care se gusta primul. Interiorul unei nuci de cocos arata glaciar, aproape fosforescent iar temperatura e intotdeauna scazut indiferent de cat de mult a stat la cald. Pentru soarele de afara, lichidul se scurge din nirvana - il bem ca localnicii din jungla acum 300 de ani: nuca ridicata sus ca ofranda si multumiri zeilor, cu apa dulce care curge ca o cascada racoritoare.

Cand licoarea e gata, taiem nuca in doua si apoi in patru, o curatam de fibra pana la osul rotund, si razuim gheata moale dinauntru. Cand nuca e tanara, pulpa alba e putina si moale, ca o meduza; cand creste mai mare, pulpa se intareste, se ingroasa si prinde gust de migdale. Se mananca greu, cu placere mare si moderatie caci pica precum nuca-n stomac; cand simti ca nu mai poti, n-o arunci: folosesti manerul macetei sa maruntesti pulpa ramasa in mojarul coajei lemnoase si apoi te ungi cu ea peste tot ca soarele tropical nu iarta albii. Mai departe, e doar marea albastra.

4.08.2010 / Karimunjawa

In Karimun exista electricitate doar de la 6 seara la 6 dimineata, 1 restaurant, un teren de fotbal si unul de tenis de camp, o ghereta pe roti care face "roti bakar" (codru de paine prajita cu gem sau unt de arahide si cocos - amandoua sunt delicioase), o alta la care gasesti nuci de cocos si sirop roz luminiscent, o piata de peste (de la 5 la 6.30 dimineata) si un alun-alun. Cum zice si numele, alun-alun e un copac foarte mare, centrul satului, imprejmuit cu grija cu banci suspendate-n trunchi pe care stau satenii care se aduna in fiecare seara dupa apus. Dupa 6, toti sunt acolo, la un loc cu turistii. Noi ne-am asezat pe terenul de fotbal, pe musamale mari trase peste iarba ca la ploaie. Am cantat la chitara impreuna cu pustanii din Semarang (port si loc mistic - in fostul turn al garii, supranumit si "1000 de usi", sunt adusi puscariasi, aruncati in subsolurile cladirii si lasati sa moara de inima printre fantomele ce bantuie locul) - 10 baieti si vreo 3 fete, toti musulmani, foarte cuminti si draguti, nu beau alcool si se culca devreme. Por e ghidul lor, printre putinii care aduc indonezieni aici iar Astro e misionar UNESCO, printre putinii indonezieni care au fost in Europa.

Dimineata ploua timid si rusinat - totul plange dupa niste lumina galbena. Inchiriem un scooter si pornim sa vedem insula. Karimun (main island intre cele 27 din micul arhipelag) e taiata in doua - portul sta in partea populata de Javanezi, in timp ce aeroportul e in teritoriul Bugis-ilor, populatie originara din Sulawesi. Cele doua neamuri nu vorbesc aceiasi limba si nici nu-si construiesc casele la fel. Sunt diferiti pana si la chip, constitutie si port. De fapt, ca insasi insula: am plecat de la plaja, peste munti, prin mangrove si jungla, pana la plaja iar, peste mare pana la insulita numarul 25, iar apoi inapoi peste dealuri acoperite cu palmieri si apus in flacari. Dar s-o luam usor ca ziua a fost lunga.

Peisajul se schimba la fiecare minut. Zburam pe coclauri tapetate cu asfalt gaurit de vreme, printre case simple, fara etaj, cu televizor in camera de zi si parabolica in curte (datorita pozitiei de pe glob, antenele indoneziene se gatuiesc vertical spre cer ca un guler cervical). Multi dintre localnici, mai ales cei mici, nu au vazut oameni albi si par a se distra mai tare decat noi cand ne descoperim: tipa, sar, se rusineaza si, mai ales, rad cu sinceritate rara. Ne abatem de la drumul principal, intram pe unul neasfaltat, pamant rosu batatorit, rodnic si bogat pana ne oprim in batatura unei case pentru un lapte de cocos.

Folosim o indoneziana stricata (pe care bugis-ii nici macar nu o inteleg), multe cuvinte in engleza (redundant - insa debitul mentine optimismul), bucati mari in romana, si dupa 5 minute de maimutareala muta, "pa" ia maceta si ne deschide o nuca. O bem pe repede cu pofta, mancam banane prajite si ne uitam unii la altii ca viteii europeni la poarta asiatica. Zambim mult, scoatem 3 foi cu expresii uzuale indoneziana - engleza (luate pe o bere jumate de la niste localnici atarnache) dar nici astea nu ne ajuta prea mult. Ne prezentam, o cunoasem pe fiica lor - Linda, mai mancam o banana, copiem o harta a insulei ca sa stim unde ne aflam si plecam iar la drum. (Bananele, nucile de cocos si ospitalitatea indoneziana cresc peste tot asa ca tratatia a fost din partea lor).

Partea centrala a insulei e o fasie de drum incadrata de paduri joase de mangrove; peste 10 ani, apa va inghiti poteca si va fi nevoie de barca sa ajungi in partea de nord a insulei. In spatele mangrovelor, pe partea dreapta, se ascunde un golf cu deschidere la mare atat de ingusta incat apa nu se misca. Pe lacul incremenit se pescuieste "cumi-cumi" (calamar pitic) si alge groase (uscate la soare si trimise in Java pentru creme de fata) din "lepa-lepa" (caiace mici cu un atas plutitor). La una din deschiderile taiate in mangrove intalnim doi batranei care pregatesc transportul de alge si ne saluta surprinsi. Le cerem un caiac pentru o tura de golf si multumim surprinsi la randul nostru cand aproba cu zambet.

Vasla umbreste coralii din apa transparenta pana ajungem in mijlocul golfului. Cand ne oprim, totul se opreste: soarele fixeaza aur in padurea ce inchide golful iar intinderea de apa ne tine acolo ca o pojghita de gheata. Ne smulgem greu linistii sparte de pasari albastre si vaslim spre livada de plute si carlige: sticlele plutesc pe apa ca araci de plastic vegheate de turnuri lacustre si localnici in caiace. Ne apropiem usor de o lepa-lepa iar barbatul se uita la noi de parca a vazut un "satan" - suntem primii albi care viziteaza plantatia de cumi-cumi asa ca ne zambeste speriat si apoi arboreaza undita de care atarna un calamar. Noi ii facem pe plac si il tragem in poza. Apa imprumuta culoarea nisipului alb, spart de roci si bucati de coral, uneori atat de putin adanca incat plete verzi de alge late se usuca la soare pe oglinda clara. Vaslim usor pana aproape de iesirea la mare unde orizontul se deschide intre fasiile de sud si nord ale insulei ca bratele unei caracatite ce ne strange tare la piept.

Nordul insulei e populat de case suprainaltate, desi apa nu ajunge niciodata la ele, cum se intampla in Sulawesi, insula de unde origineaza populatia bugis. Traversam repede drumurile de pamant rosu printre copii care ne striga "Hello mister!" si adulti ingaduitori care saluta respectuos din cap. Dincolo de randurile de palmieri ce se subtiaza, apare profilul insulei numarul 7: la doar jumatate de kilometru de coasta, se ridica din mare alta padure de mangrove crescuta brusc pe stanci si pete de nisip. Insula e o aparitie in desertul albastru si nu e locuita. Tocmim un caiac de la satenii care construiesc o barca pe malul apei (20K Rp) si vaslim vreo tura de insula.

Dupa cum banuiam, partea mai frumoasa e ascunsa insulei mama: copaci ce-si atarna frunzele in apa ca momeala-n undita, radacini ce strapung solul superficial si se ofilesc in apa, alge care se tarasc pe mal cautand ape mai dulci. Livezile marine de cumi-cumi plutesc si aici iar zarea e plina de pescari in caiace. Vaslim in apa incretita de briza usoara si tragem langa alta lepa-lepa de unde ne saluta trei pustani foarte curiosi. Facem cunostinta si ii intrebam daca n-au niste peste de vanzare. Captura e slaba insa au ceva mult mai interesant: 3 perechi de ochelari de scufundat, facuti la mana, din bambus, dupa reteta traditionala. Lemnul e taiat asimetric, vopsit cu oja de unghii si incadreaza doua lentile mici de sticla. Banda pentru cap e decupata dintr-un cauciuc de camera in timp ce totul e insailat cu guta de undita. Dupa negocieri aprinse, mai mult pe hartie decat pe gura, platim 60K si un pachet de tigari pentru 2 perechi (tocmeala a pornit de la 100K si pentru ca ne-am tinut atat de bine, pustanii ne ofera si cei trei pesti prinsi drept bonus).

3.08.2010 / Karimunjawa

Desi incercam sa nu ne facem planuri, Karimun trebuia sa fie pauza de fum si aglomeratie - paradis insular, albastru, verde, stralucitor. Si chiar asa este. Indonezia insa nu admite planuri niciodata: Karimunjawa are doar 4 plaje - una privata in curtea unui hotel scump, restul izolate in nord la 40 km de apa potabila si mancare (zile mai tarziu descoperim o alta plaja, la o ora jumate de mers, palmieri, corali, insula in zare cu plus, gunoi aruncat de turistii din barci, adus la mal de maree cu minus). Nu putem, deci, sa stam cu fundu-n bungalow si picioarele-n nisip: trebuie sa ne cazam in sat, la Mulya Indah Homestay (6$) si sa mergem cu grupul de pustani in singura distractie turistica din arhipelag: tur organizat cu barca in ape colorate cu pesti si corali si ochelari de snorkeling de plastic.

Insulele sunt naucitoare. Un cordon de apa culoarea cerului instelat inchide un garou de corali ce pigmenteaza marea in verde ireal si impinge inelul de praf alb de sub apa transparenta la mal. Spre centru, nisipul intra in linia de vegetatie de verde viu, peste care vegheaza palmieri cu banane si cocos, peste care troneaza un munte mic din care pleaca raze in toata insula.

Turul incepe la 9 dimineta si se incheie la apus. Cu totul suntem 16 turisti (2 bule si restul indonezieni din Semarang), in doua barci de pescuit motorizate. Echipajul are 6 oameni, capitanul barcii noastre e un Eddy Murphy asiatic, care cand nu zambeste, fumeaza. Noi facem snorkeling, iar ei pescuiesc cu harponul in free dive: se scufunda cu naturaletea pescarusilor si se bucura la captura ca delfinii. Desi nativi intr-o tara cu mai multa apa decat pamant, pustanii indonezieni fac snorkeling cu veste de salvare, spatele la suprafata si capul in apa. Daca vestele n-ar fi rosii, ai zice ca-s broaste testoase. Sesiunile de admirat coralii dureaza cam 30 de minute, dupa care toata lumea in barci spre urmatorul recif. Vizitam 3 insule, vedem altele 10 (printre care si Cura Cura Resort - insula-hotel a unui italian care are chiar si aeroport pe main island) si ne oprim pe o insulita nelocuita, fara ponton sau gardian. Debarcam, barbatii barcilor aduc pestele harponat la mal si se pun pe gratarit. Aleg lemne uscate, le aseaza ordonat intre doi busteni, aprind focul si curata pestele.

Gratarul propriu-zis e confectionat din crengi groase, verzi, asezate paralel pe cei doi busteni, deasupra jarului deja potrivit. Arunca pestele din galeata pe gratar, din barci se aduce orez fiert si sos picant, in timp ce noi rupem frunze inguste si lungi pe care le vom folosi drept farfurii.

Cand pestele e gata fript e aruncat pe un platou; orezul sta deja pe frunza, cu sos deasupra, si fiecare rupe cu mana bucati de peste fraged. Mancam repede, cu pofta, pestii curcubeu, pestii cu gust de porc afumat, pesti cu platosa in loc de piele iar cei norocosi prind o bucata din captura cea mai de pret: un lobster de un kil. Desertul se coace cat strangem frunzele cu resturi: scoici mici, inchise, care la caldura se deschid si sunt dulci.

2.08.2010 / Jepara, Port Kartini spre Karimunjawa

La ora 9 pleaca ferryboat-ul spre arhipelag. Calatoria dureaza 7 ore si ne costa 30.000 RP (4$). Sunt 90 de km pana acolo, pe care ii petrecem pe puntea superioara, tolaniti pe sacii de dormit. Eu citesc Into the Wild (sic!), Vlad citeste Siddharta (de doua ori sic!).

Nu stie multa lume despre Karimunjawa. Un turist francez de pe ferry spune oamenilor sa-si tina gura despre insulele minune, desi noi am aflat despre ele tot de la un francez. E adevarat, era beat in Pangandaran. Cica aici vin mai multi turisti straini decat localnici iar Lonely Planet dedica doar vreo 10 randuri insulelor. Pe ferry insa intalnim pustani indonezieni cu camere foto scumpe, freze copiate din videoclipuri gaga, chitari si ghizi de-o varsta cu ei: puntea superioara arata ca un platou de filmare. Mai gasim europeni rataciti, profesori si cercetatori, studenti straini care-si fac lucrarile de licenta pe geografia arhipelagului si comercianti. Daca stai cu ei, ignori culoarea pielii si mijlocul de transport, as zice ca mergem in Vama.

La vreo 5 km de port, orizontul prinde forme fragmentate de apa, un munte se ridica din mare, 3 paduri izolate sunt batute de valuri, eu imi musc degetele, Vlad vrea sa sara. Cu greu il tin pana ajungem si docam, ne atasam unui grup de pustani care au inchiriat o casa in sat, in care vom dormi mai tarziu cu doar 7 lei pe noapte. Pe langa surprizele topografice evidente, mai avem doua: exista internet si pustanii vorbesc engleza.

Fazele soarelui la apus in Karimunjawa ziua 1

Fazele soarelui la apus in Karimunjawa ziua 2

03.08.2010 / Karimunjawa / Pulau Cosong

E o insula in mini-arhipelagul Karimunjawa de doar 10 metri patrati. Dimineata nu e, insa dupa-amiaza iese de sub ape usor ca un spate de balena galbena. Se numeste Cosong. Din ce-mi dau seama, daca luam 8 bambusi grosi si ii asezam de jur imprejur, putem construi o casuta mica acolo. Dimineata avem casa lacustra, iar seara avem casa pe pamant. Pe la ora 5 vin turistii asa ca ii putem intampina cu peste prajit si supa de alge.

Saptamanal ma duc dupa vin de orez, legume si dulciuri in barcuta scobita intr-un trunchi de copac de pe insula vecina. Fac jumate de ora inot pana acolo, iar la intoarcere-l incalec c-o vasla si in 15 minute sunt inapoi. Cu putin noroc in 2 ani, insula creste cu inca 2 metri patrati si atunci putem sa plantam plamieri de jur imprejurul casei: eu as alege doi cocotieri, doi bananieri si poate 2 copaci de mango. Cand imi creste barba, pot sa ma duc in larg si sa construiesc o mica crescatorie de "cumi-cumi" (calamar) si apoi spre main island sa-l dau la schimb pe cadouri naive ca barcute gonflabile in forma de rata. La 6 se innopteaza si pana la 12 putem sa numaram stelele, sa hranim rechinii si sa ne impletim hamace din alge. Le atarnam sub casa, intre stalpii de bambus, si cu ochii in dosul podelei de umbra, radem de soarele fierbinte.

26.07.2010 / Pangandaran / Blues Night

Agus isi plimba muzicuta intre buze ca un gigolo. Edwin aluneca pe sase corzi, iar Hadli bate toba cum bate cascada zeci de pietre de piele. Al patrulea instrument e o ploaie tropicala violenta pe umbrela de funze de bambus. Norii luminati de luna ploua tone de apa, ritmic, biciuit si spala nisipul de tot ce-a fost zi. Sunt treizeci de oameni pe terasa, toti dau usor din cap, in ritm de blues, canta "I'm leaving on a jet plane, don't know when I'll be back again", si majoritatea nu mint. Pana-n Minnesota sunt multe oceane si tarmuri, insa nici pe departe cate zambete rad.

Asa suna prima mea lectie de blues, spalata in maree de luna plina, pe o plaja atat de departe ca ma simt pierdut si gol. E atat de bine sa fii gol, sa te umpli cu prezent, sa te ratacesti intr-un loc in care nu o sa te mai intorci niciodata. Bluesul se intampla lent, greu, cu voce groasa, cu tanguiri grave si sentiment adanc. Vlad loveste un maracas plin, iar eu bat in podul palmei ca la sfarsitul lumii. Bem arak (vin de orez) impreuna de parca ne-am cunoaste dintr-o alta viata in care eram greieri in padure. Noaptea tropicala are nori albastri fosforescenti; ploaia aduce alti nori, negru-gol, care radiaza lumina pe margini si panze de apa in ocean.

Pescar pe lepa-lepa in Karimunjawa