Poze de ceainarie

Dreamland beach, promontoriu, South Bali.

Turus Air Terjun (drum spre cascada),Kudus, Java
Bogor, Java.
Bogor, Cilember, Java.
Gara intre Pangandaran - Wonosobo, Java.

Pangandaran plaja, Java.
Singapore Asian Civilisation Museum.
Pelabuhan Ratu, Citepus, Java.
Turus, Kudus, North Java.
Kuta plaja, Bali.

Pelabuhan Ratu Plaja - Citepus

Pelabuhan Ratu (Queen Bay) e un golf enorm in Oceanul Indian, in partea sud-vestica a insulei Java, cu nisip inchis la culoare si deschis la milioane de crabi mici. Plaja de vreo 10 km e inconjurata de munti care se vad in departare ca niste umbre pictate in prea multa lumina. Soarele cade pe nori timizi, 4 vaci (care de fapt nu sunt vaci ci niste animale de jug, fara tate, cu coarne drepte indreptate in jos) insotite de un javanez cu palarie chinezeasca de paie, 2 surferi care au plecat deja si gata. Nu se intampla nimic aici, lucru care e probabil farmecul locului. Localnicii m-ar contrazice cu terasele intinse peste tot de-a lungul plajei insa noi suntem singurii turisti. N-am vazut inca obraz de om alb. Citepus, Pelabuhan Ratu and Cimaja sunt plaje de surf, cu apa albastra limpede innecata in nisip maroniu, prin care razbat raze de soare ca lasere naturale. Pe apa atarna barci de pescuit colorate (un alt lucru pentru care e faimoasa plaja) si deasupra ei se ridica munti pitici si dealuri mici imparuite cu arbori de jungla. Plaja e pustie. Poate din cauza zeitei Nyal Loro Kidul care-i trage-n mare pe cei imbracati in verde si-i loveste de stancile nemiloase.

Ca sa termin incurajator, plaja e plina de gunoie precum toata insula, camerele unde dormim sunt la pretul Vamei si mult mai ingrozitoare (am dormit intr-un pat dubios, ca o cada patratoasa din gresie, pe o saltea imputita, pe sacul de dormit, si tricou pe perna; alte detalii includ: soparle care mananca tantari, ganganii care plescaie, lipitori in vasul de dus, si un ventilator lenes; in schimb, ca peste tot aici, trebuie sa te descalti cand intri in camera).

16.08.2010 Kuta / Bali

Pe cer sunt doua corabii si doi vulturi. Una e colorata in rosu si galben iar cealalta e neagra. Pe valuri de cer albastru inspumate cenusiu, corabia piratilor taloneaza lent corabia curcubeu in timp ce vulturii plutesc cu aripile-n vant, falfaind intr-o imponderabilitate orizontala. Daca dai o gaura intr-o nuca de cocos atat cat sa-ti intre un ochi si un ochi de lumina, inauntru straluceste albastru argint inghetat in lichidul transparent. Aceiasi culoare de pulpa de zapada tare sta acum deasupra corabiilor sub jumatate de luna - un nor mic perfect legat. Mai jos, sub zmee, lungiti ca storuri la fereastra orizontului, dungile de nori traseaza paralele albe in flacari stinse, peste apa verde de alge uscate. Usor, apune soarele, insa corabiile nu se retrag in port - raman suspendate pe cer, si noapte si zi, de veghe.

Doua zile in Koh Phangan, Est Thailanda

O zi in Perhentian Islands, NE Malaezia

The Snow Leopard

I feel great gratitude for being here, for being, rather, for there is no need to hie oneself to the snow mountains in order to feel free. I am not here to seek the "crazy wisdom"; if I am, I shall never find it. I am here to be here, like these rocks and sky and snow, like this hail that is falling from the sun.

Povesti de pe drum

Richard

Noapte in Bangkok. Richard are 50 si ceva. Sau poate 60. Lumina de neon ii curge prin ridurile fetei ca ploaia torentiala pe asfaltul denivelat, plin de fagase. Zambeste distant neintrerupt, cu ochii feriti, adanciti in viata nebuna de pe strada si buzele apasate discret ca dupa o concluzie evindenta. Cearcanele permanente par sa ascunda un sambure luminos de adevar care-i radiaza chipul de la barbia indrazneata pana la fruntea lata si incretita, neterminata in cateva suvite blonde de par rar. Zambeste chiar si cu urechea stanga, mare, ca o scoica perforata de un cercel mic, auriu. Poate ca de fapt are 40 si. Richard zice ca e fericit mereu desi ceva din privirea care strapunge carul cu fructe puse in gheata, pana tocmai prin zidul din spate, imi zice ca poate trebuie sa se mai gandeasca putin.

Richard calatoreste de 20 si ceva de ani, are doi copii cu slujbe stabile si o fosta nevasta pe care n-a mai vazut-o de mult. Are o prietena in Myanmar de care tocmai s-a despartit, si locuieste acolo de cativa ani. "In Myanmar nu poti iesi cu o fata pe strada daca esti alb. Sau la resturant. Familia ei totusi intelegea. Ma placeau. Luam masa cu ei deseori. Oricum, maine ma duc la Londra. N-am mai fost acolo de la 7 ani."

Richard e fotograf. Ii place sa fotografieze oameni, nu publicitate. "Pai cum de ce? Pentru ca nu inseamna nimic, de asta. Nu faci decat sa vinzi oamenilor ceva in care nu crezi, intr-un fel in care nu crezi". Inainte de publicitate, Richard a fost catarator profesionist de copaci: "fie taiam crengi uscate, sau dadeam jos fructe, sau ii sfatuiam pe oameni ce sa faca daca crengile ating cablurile de inalta tensiune. Se platea bine si eram liber sa urc oricat de sus vroiam".

Acum insa, calatoreste doar. "Odata in Laos, eram atat de sus pe opium incat am bagat mana in cusca unui tigru si l-am mangaiat pe frunte. S-a uitat la mine cu drag si a continuat sa manance." Un an a stat in India. "In fiecare zi, timp de doua saptamani, am trecut pe langa un german pe plaja din Goa. Statea intins pe cearceaf si nu misca prea tare. In fiecare zi. I-am intrebat pe oameni de ce iar ei mi-au zis ca vrea sa atinga Nirvana. Sa se ilumineze ca Buddha sub copac. Bea doar apa chiar iar intr-o zi oamenii au inceput sa aduca obiecte pe care le asezau in jurul lui: unii veneau cu mancare, altii cu statuete mici. El insa ramanea acolo nemiscat. M-am intors in Goa dupa 2 luni si barbatul disparuse. Am intrebat prin jur de el - mi-au spus ca omul murise. Chiar acolo pe plaja."

Cand ploaia se opreste, plec agale sarind peste balti, printre soferi agresivi de tuk-tuk. Richard ramane singur la masa, cu o bere in fata, cu acelasi zambet impietrit pe fata, timid la privirile chelneritelor tinere, privind mereu inainte, sigur in scaunul sau, cu spatele semi-drept, blocat in coatele sprijinite pe spatar. Doua ore mai tarziu, il voi gasi tot acolo, zambind la fel de parca n-ar avea de ales.

Gale

Gale crede ca totul se intampla pentru un motiv anume. Crede ca trebuia sa ne intalnim in Kota Bharu, oras la granita Malaeziei cu Thailanda, sa bem cu ea si inca doi alti backpackeri in singurul restaurant din orasul islamic unde berea e permisa. Aici se gasesc chinezi cu malaezieni cu thailandezi, indieni si restul de natii calatoare adusi de aburii alcoolului (malaezienii Islamului nu au dezlegare la alcool niciodata si au nevoie de oameni albi la casa ca sa poata cumpara viciu). Astazi, la Golden City se intalnesc doi romani, doi scotieni si o englezoaica. La celelalte mese mai sunt un rastaman german, doi indieni curiosi, vreo 10 chinezi care vizioneaza filme horror, 3 batranei turisti care asteapta barca spre insule, vreo 5 localnici care gatesc si servesc, plus inca un malay care vorbeste singur si bea cola cu tigari.

Gale crede ca daca fostul sot nu ar fi socat-o, marturisindu-i inainte de divort ca o insela de mult timp, ar fi plecat cu mama ei in vacanta de refacere post-despartire in Thailanda. In decembrie 2005. In Phuket. La hotelul din buza plajei lovite de tsunami. Asa ca Gale crede de asemenea ca motivul pentru care acum nu primeste viza de Thailanda este pentru ca noi 5 trebuia sa ne intalnim cu cele 15 sticle de bere Tiger (desi si mie imi place sa joc la loto, eu stiu ca Gale nu primeste viza pentru ca a mintit ambasada in legatura cu o alta viza de lucru primita cu luni in urma). Gale crede atat de mult in nedreptatea de la ambasada incat cerseste dupa o tableta de Placebo de la toti cei pe care-i plictiseste cu povestea asta afectata.

In dreapta mea, sta Liz, prietena lui Graham, care sta in stanga lui Gale. Pe Vlad il gasiti in locul ramas la masa rotunda. Liz nu crede in soarta si preda engleza in China si Vietnam. E revoltata de faptul ca albii sunt platiti nedrept cu de trei ori mai multi bani decat profesorii localnici, doar pentru ca vorbesc cu accentul din reclame, la telefonul mobil din TV, in hainele lui Beckham. De fapt, Liz a baut destul de mult si mesteca apasat multa revolta - ca un tic nervos ramas parca de la masticat si scuipat tutun - copiii chinezi invata greu engleza, isi inlocuiesc cultura cu fraze ieftine din filme americanesti si cred cu naivitate ca vestul e mai bun, mai tare si mai "cool" decat estul (la TV, chiar in momentul asta, un reportaj despre China arata o adolescenta care tocmai si-a schimbat forma orientala a ochilor in varianta occidentala ca sa fie mai frumoasa si sa obtina o sluba mai buna). Liz vorbeste chineza si le poate explica copiilor ca e mai mult lapte si miere in ceasca lor decat intr-o cupa de sampanie din spatele sticlei, insa nu o face pentru ca atunci, zice, slujba ei ar fi redundanta. La fiecare 3 secunde, Liz strange nervos din masele deci banuiesc ca neputinta si frustrarea are gust amar si tare. In punctul asta, Gale crede ca Liz are nevoie de cioclata si alune, deci scoate din geanta una din doua pungi de M&M's pe care i-o face cadou.

Graham nu doarme noptile asa ca intreaba rusinat, usor nevrotic, de un Valium. Gale numara in gand ceva si apoi ii spune ca ii poate da doar doua pastile, indeajuns incat sa aduca zambetul pe fata ridata de cearcane a insomniacului. Intre o gura de bere, un Xanax de fapt, o tigara, cu capul pe umarul iubitei, cu voce dura de scotian, muiata in nesomn si alcool, Graham ne marturiseste cum o sa moara: cu un scotch intr-o mana, cu Liz de cealalta, pe stanca care-i aminteste de taica-su, cu ochii la cerul instelat, plonjand in mare. Zice el ca scotienii se gandesc la tatii lor mai des decat se gandesc la sex. Trecand peste gluma evidenta, Gale crede asemenea: in Koh Samui, Thailanda, locul unde are doua case, un iubit, o mama, are si o stanca pe langa care trece mereu claxonandu-si tatal de pe celalalt taram. Tatal, marinar bine facut, a cunoscut-o pe doamna la un bal unde s-a remarcat ca singurul clovn care nu purta smoking - la vederea lui, doamna s-a despartit de iubita ei gay, si la doua saptamani dupa convertire, s-au casatorit. Dupa 9 luni s-a nascut Gale, in luna octombrie si zodia balantei. Acum, la 75 de ani, mama traieste in Koh Samui, cu un ladyboy thailandez, de 30 si ceva, la alocatia caruia cotizeaza cu dragoste lunar. Altfel, doamna bea whiskey ca la 25, danseaza pana la 5 dimineata si merge la cabaret. Continuand jocul de puzzle, Gale crede ca iubitul actual a venit in viata ei din cauza unei fracturi violente de brat la un "arm wrestling" beat acum 3 ani pe vaporul de croaziera unde era manager de cazinou. Imobilizat partial si deprimat total timp de un an jumate, omul se imbarbateaza, cunoaste niste alti oameni, isi vinde casa din Anglia, se muta in Koh Samui, o cunoaste pe Gale, se pune pe recuperare si dupa un alt an, bratul i se reface atat de bine incat se reapuca de sala, scapa de colacii de pe burta depresiei, cu pofta de mancare sanatoasa si chef de viata (toate cele din urma sunt in cartea pe care cei doi o vor lansa in curand, nu pot sa spun numele ca inca nu e inregistrat, despre cum sa-ti revii fizic si psihic dupa o trauma de gen).

Toate povestile astea curg cu sughituri, in torente ingrosate de gesturi spasmodice; Graham aproape cade in paharul de bere, Liz isi macina maselele in spatele ochilor dilatati si limpezi, iar Vlad rade copios, cu privirea blocata undeva in spatele mesei: malaezianul care bea cola, toarna dintr-o punga pesti aurii, mici in acvariul cu pesti rapitori imortalizati in meniu. Pestisorii agitati de moartea iminenta se ascund in colturi, tot mai putini, sau in spatele neonului, tot mai singuri si lipsiti de speranta. In timpul asta, calaul vorbeste singur, isi ia servieta cu el pana la baie, mai fumeaza o tigara, mai rade la o gluma de la masa noastra si se uita distant ca sa nu observam ca nu intelege gluma.

Toate povestile astea incurcate si atoase se intalnesc intr-un nod pe care Gale binevoieste sa-l taie in sfarsit: inainte sa moara, tatal lui Graham isi roaga fiul sa cumpere o barca; ceea ce el face in Vietnam; Graham nu stie nimic despre barci dar intamplarea i-l scoate in fata, la masa, pe Vlad care e marinar.

Si astfel, la confluenta Malaeziei cu Thailanda, navigand sinuos caile universului, cu putin noroc si vant din soarta, am facut rost de o barca.

Cainele international

In romana, cainele face Ham-Ham.

In engleza, cainele face Wof-Wof.

In spaniola, cainele face Wau-Wau.

La mexicani, cainele face Ladra.

La francezi, cainele face Mwea.

La indonezieni, cainele face Guk-Guk.

Iar la thailandezi, cainele face Tuk-Tuk.

Nadia Comanecii, Georg Hagii si Dracula

In aproape trei luni de calatoreala ne-am intalnit cu romani de aproape trei ori. Doar.

O data in Gili Trawangan, el si ea pe biciclete, in treacat, ea zice: Hai ca am vazut si testoasele.

Alta data in Bali, in club, Sky Garden, un bucurestean zice: In trei luni prin Cambogia, Laos si Vietman am "futut" 30 de femei.

Astazi, in Bangkok, doi tipi la o masa distanta, unul se ridica si merge nervos la bucatarul de strada: Hai frate ca trebuia sa fie gata acum zece minute.

Incheiem transmisiunea pe un ton optimist: din Bali pana in Thailanda se asculta grav de tot... Fly Project.

Copacul vietii din insula

Sunt atat de multe insule pe lumea asta incat sigur vei naufragia pe una la un moment dat. Cand te tarasti pe plaja pustie te incearca jumatate bucurie exaltata, jumatate de pahar de sare pe limba. Simti briza paradisiaca in ochi si caldura tropicala in cap. Ar fi bine sa nu te mai gandesti la desertul din gura si sa-ti cauti salvarea pe insula. Daca insula e una dintr-alea pe care le visezi noaptea in oras, n-ai sa gasesti mare lucru: apa sarata, nisip fierbinte, buruieni, scoici si palmieri de cocos. Acum ca stii unde trebuie sa mergi, armeaza-te cu rabdare, studiaza padurea de cocotieri, sterge-ti saliva de la gura si aminteste-ti ca malaezienii numesc cocosul "pokok seribu guna". Nu te-ajuta la nimic informatia asta, asa c-ai face bine sa-ti amintesti si traducerea: copacul cu o mie de intrebuintari. In copacul asta-ti creste speranta, deci poti sa-i zici pe nume si in sanscrita - kalpa vriksha sau copacul care furnizeaza toate necesitatile vietii. Si daca mai ai energie poti sa le multumesti si zeilor filipinezi care tocmai ti-au scos in cale copacul vietii.

Opreste-ti delirul inainte sa te deshidratezi complet. Cauta un copac care-i destul de mic incat sa-l poti urca, cu nuci destul de mari incat sa nu o faci degeaba. Cand l-ai gasit, apuca trunchiul cu mainile si impinge-te in sus cu picioarele ca o maimuta. Daca pozitia ti se pare prea usoara, pune picior peste picior pe verticala trunchiului, gaseste-ti echilibrul fragil si dai viteza pana sus. Daca muschii tai nu sunt de acord cu metoda asta, scarpina-te in cap si scoate maceta sau macar un briceag. Cresteaza trunchiul copacului superficial, o data pe stanga, o data pe dreapta, atat cat sa-ti intre varful mainilor si picioarelor in scarite. Crestezi una, urci pe alta, si daca nu uiti sa te tii bine, incet, incet, ajungi sus. (Maceta o sa-ti tot foloseasca de-a lungul sederii pe insula - daca nu o ai poti improviza cu briceagul; daca nu-l ai nici pe asta, o sa-ti cam fie sete). Fara maceta si muschi, va trebui sa-ti rupi camasa de pe tine; leaga fasiile bine pana faci un colac textil. Inchide-ti cu el spatele si trunchiul copacului, tensioneaza-l, tine-l bine cu mainile si arunca-l repede in sus cand greutatea iti atarna in picioare. In curand ar trebui sa fii sus in varf.

Uite nucile de cocos! Sunt atat de aproape. Nu da drumul la maini! Tine-te bine cu una iar cu cealalta rasuceste nuca pana cand coada cedeaza (coada aia tine 2-3 kile de nuca deci nu se rupe cu una cu doua; daca ai maceta cu tine, rezolvi elegant problema). Da jos cat de multe poti ca nu stii cand mai reusesti sa urci. Si daca tot esti acolo, taie si cateva frunze ca in cateva ore sigur o sa ploua tropical. Coboara usor, atent, cu grija unei fracturi deschise de femur care sigur nu-ti va tine de sete. Sunt primele tale nuci de cocos! Bravo! Inainte sa strigi de bucurie si sa le mangai cu mandrie, mergi pana la mare si sterge-ti zgarieturile de pe antebrate si picioare in apa sarata sa nu faci vreo infectie suculenta.

Vei descoperi curand ca ce-ti doresti cel mai tare e departe. Lichidul providential se ascunde intr-un strat de pulpa alba care capitoneaza bila lemnoasa de esenta tare, invelita la randul ei in cativa centimetri de fibra lemnoasa moale. Totul e inchis in coaja subtire de polul careia atarna coada groasa cat un deget. Ca sa ajungi la apa dulce si rece, iti trebuie maceta. Sau briceagul. Daca chiar ai naufragiat in chiloti si nu ai nimic la tine, nu intra in panica. Intoarce-te pe plaja si cauta o scoica mare, latareata si tare. Foloseste-o cu incredere, rabdare si mare grija la degete.

Nimic din nuca de cocos nu se iroseste. Pulpa tine de foame onorabil: contine multa proteina, ceva zahar si minerale pe care probabil le-ai pierdut despicand-o. (Nu exagera insa caci continutul de grasimi saturate e mai gretos decat o bucata de unt.) Dupa ce-ai curatat toata pulpa, lasa fibra lemnoasa la uscat in soare sa o folosesti de lemn de foc la noapte.

Acum ca te-ai mai linistit putin cu cele lumesti, e timpul sa te bucuri de peisaj. Fa o baie, ai grija la rechini si meduze, gaseste un loc cu umbra sau fa-ti un umbrar din frunzele de palmier. Aici treaba e simpla: gasesti niste busteni sau trunchiuri uscate din care construiesti un fel de cadru, peste care arunci apoi frunzele de palmier s-arate a poarta de hochei. Acolo va fi baza ta provizorie pana gasesti sau construiesti ceva mai stabil. Cum n-o sa poti sta mereu la umbra va trebui sa te ocupi de problema insolatiei si arsurilor. O palarie din frunze de palmier e la imaginatia cocosului; pentru creama de protectie solara intoarce-te la nuca de cocos. Cu o bucata de lemn bont, marunteste pulpa in mojarul unei jumatati de bila lemnoasa pana cand ies uleiurile din pulpa zdrobita. Unge-te peste tot si iesi in soare, mirosind minunat, perfect protejat.

Pana acum nu te-a invins nici foamea, nici setea si nici soarele tropical. Felicitari tie si multumiri nucii de cocos! E cazul sa mergi in cautare de un meniu mai variat caci pofta de pulpa de cocos te va tine doar cateva zile. In apa vei gasi peste, calamar sau scoici. Pe uscat poti cauta fructe, legume sau buruieni - vei gasi putine lucruri care seamana cu lazile pline din piata. Gusta prudent si cu bagare de seama la pasari mai ales: ai voie sa mananci doar ce mananca ele. Daca nimic nu pare evident comestibil inca, stai linistit si rezuma-te la explorat: pulpa de cocos te va tine in viata pana-ti faci curaj sa te hranesti cu lucruri straine de tine.

Si uite-asa, curand se intuneca, nu?! Grabeste-te spre refugiul de pe plaja sa vezi apusul. De cele mai multe ori, apusurile pe insula pustie vor ridica parul, melancolia si roiurile de tantari pe tine. Poti sa balesti la culorile de soare ars si sa te gandesti cat de norocos esti sa prinzi asemenea priveliste pana la prima intepatura. Daca umflatura nu te convinge sa te retragi in adapost, aminsteste-ti ca ai citit undeva ca tantarii tropicali raspandesc malarie si febra Dengue (ambele te omoara in prezentele conditii - una o face foarte repede, cealalta foarte dureros). In timp ce alergi inapoi, ia cojile de nuca de la uscat si pune-o de un foc cat mai aproape de poarta de hochei. Fara Zippo sau chibrituri procedezi in felul urmator: sapi o groapa mica in nisip, asezi inauntru cateva coji uscate si lustruiesti zelos o bucata de lemn tare si uscat cu un bat dur pana cand iese fum (o sa dureze ceva, deci fa-o cu rabdare si consoleaza-te cu gandul ca daca te misti nervos nu te pisca tantarii). Pana la urma, tot frecatul asta o sa aprinda o scanteie in rumegusul produs - ia-l cu grija, pune-l in parul uscat de pe coaja de cocos si sufla cat poti de tare. Arde, nu? Tare. Bravo! Alimenteaza focul proaspat flambat cu alte bucati lemnoase. Cand te linistesti cu focul ai sa te intrebi probabil de ce a trebuit sa faci sa-l faci: cel mai important motiv este ca fumul de coaja de nuca de cocos tine tantarii la distanta - un fel de bete parfumate de ars cu aroma de Off!.

Odata cu linistea noptii si a roiurilor de tantari, vine panica. Frica. Plictiseala. Demotivare. Esti singur pe insula. Nu stie nimeni de tine. Deznadejde. Iti amintesti toate filmele in care diversi raman cate o luna pe insula pana la vaporul salvator. Cel mai mic sunet iti colcaie sangele in ventricule. Si unde-i Vineri sa te imbarbateze in toata salbaticia asta? Va trebui sa te scoti singur din paranoia: arunca-ti ochii in Calea Lactee, numara stelele sau taie o nuca de cocos dupa cum deja stii si foloseste-o de toba. Poti sa incerci pe noul tau bongos "I'm leaving on a jet plane, don't know when I'll be back again" sau "Tonight's gonna be a good night". Ca sa-i schimbi tonalitatea, mai ia o dusca de apa de cocos, si vezi ce note scoate. Capatul de gama il gasesti cand nuca e goala.

Obosit cum esti, imbarbatat de noul tau prieten de cocos, o sa adormi adanc si linistit. Primele raze de soare te vor trezi cu nisip in gura in aceiasi caldura ucigatoare de ieri. Cu putin noroc, pana vine vaporul cu salvarea, zilele tale vor semana destul de tare. Ca sa-ti dai mana la supravietuirea pe insula poti construi o casuta - trunchiuri de cocotieri ca baza plus frunze late de palmier ca umplutura. Sau poti pescui cu o sulita de lemn. Sau sa-ti legi o pluta - straturi de bambus, insailate cu frunze impletite de palmier, si catarg cu panze din alte frunze. Daca dai de niste legume si ierburi poti chiar sa-ti faci o supa: cureti o nuca de cocos bine pana la bila lemnoasa, ii dai cep cu grija si capac reatasabil, pui apa intr-o alta nuca goala, cureti interiorul de pulpa pe care poti s-o lasi inauntru, torni apa inapoi, asezi nuca pe foc, si adaugi cartofii salbatici, sau frunzele comestibile; lasi totul acolo pana fierbe si pofta buna. (Pentru felul doi poti sa-ti pregatesti un grill de legume sau pulpa de cocos).

Pana la urma vei fi salvat. Poti fi sigur de asta. (Sigur sunt niste internauti pe lume care te urmaresc prin satelit si rad de mor in timp ce tu te chinui sa faci focul). Poti chiar sa planuiesti un mic auto-naufragiul sa-ti impingi norocul peste bord. Cand vine vaporul, chiuie, imbratiseaza echipajul si nu uita sa multumesti insulei. Multumeste cocotierilor. Multumeste zeilor si providentei. Si daca-l intalnesti, multumeste-i si lui Eri din Gili Meno - backpacker indonezian care a trait cu pasarile prin jungla javaneza, maestru modest care ne-a invatat cum sa facem supa de nuca de cocos, cum sa gasim mancare in jungla sau sa urcam viteza in cocotier.

(Si cum viata pe o insula pustie nu e nici pe departe atat de seaca precum 10 paragrafe de text, mai jos gasiti si cateva tutoriale video filmate in insula Gili Meno, Lombok, Indonezia.)

Cantecel pe autobuzel

De la Bogor la Pelabuhan Ratu au colindat autobuzelul vreo 10 buzei. Iata 3 dintre ei.

DUBLU TULUP TROPICAL

http://www.travellerspoint.com/member_map.cfm?user=Buzel&tripid=236965

Bisa si Beisa

There was once a large village with many people who spoke the same language. These people lived in peace. But one day a great fire came from the sky and suddenly there were many languages. Each language was only spoken by one man and one woman, who could communicate only with one another and not with anyone else.

So they were spread out over the earth. Among them were a man and a woman named Bisa and Beisa. They spoke in the Fayu tongue. For days they travelled, trying to find a new home. One day they arrived at the edge of the jungle, and it began to rain. The rain wouldn't stop. Days and weeks it rained and the water kept rising.

Bisa and Beisa built themselves a canoe and collected animals that were trying to escape from the water. As they paddled, they kept repeating: "Rain, stop! Rain, stop! We are scared."

But the rain wouldn't stop. The water rose until it covered all the trees. Everything died in the flood. Everything except Bisa, Beisa and the animals in their canoe.

They had given up all hope when, days later, they suddenly came upon land. Bisa, Beisa and the animals got out of the boat and found themselves on top of a small hill. Before them, they saw a cave leading into the earth. They crawled inside its cover feeling great relief.

Soon afterwards, it stopped raining and the water dissapeared. The animals swarmed into the jungle, but Bisa and Beisa stayed in the cave. They built themselves a home and had children, who themselves had children until they became a great tribe known as the Fayu.

Bisa and Beisa still live there today, but no longer in human form. They immortalized themselves into stone. Have you seen the stones in the cave? Back to back they sit. And when we have a problem we go to them and tell them about it.

(Fayu e un trib de razboinici in jungla din Irian Jaya, partea indoneziana a insulei Papua.)

Gili Air

Gili Air, Gili Meno si Gili Terawangan sunt 3 pistrui ai Lombokului, sub spranceana nord-vestica a insulei mama. Cele trei insule sunt puncte importante in circuitul turistilor cu timp din 3 motive simple: No police; No motorbikes; No cars (exista totusi un mijloc de transport – cidomo – caruta trasa de cal). Gili Air o circumferinta de 1 ora mers pe jos, patata rar cu terase si casute de paie; localnicii, vreo 200, traiesc in mijlocul insulei, departe de barul Space: muzica psihedelica, o amazoana cu poi-poi in flacari si ciocolata cu ciuperci magice.

Agusorescu

L-am cunoscut pe Agus in Yogyakarta. Daca treceti pe acolo, intrati in gangul stramt din stanga barului Bintang, in cartierul de backpackeri, faceti dreapta, apoi stanga, inca o data dreapta, si asezati-va pe lespedea de piatra din curte. Daca nu e prea devreme, il gasiti pe Agus stand si band vin, cu un pahar in plus pregatit. De cele mai multe ori nu e singur, deci faceti cunostinta cu toata lumea si primiti tot ce vi se ofera. Cele mai delicioase sunt povestile: stie una despre un prieten american care nu a urinat 5 zile pentru ca a incalecat gresit gamelanul (mini-orchestra de instrumente de percutie cu sunet rupt din Calea Lactee). Agus il cunoaste si pe Mba Marijan, gardianul vulcanului Merapi - maestru cu varsta necunoscuta, casa aproape de varful vulcanului, statornic si nestramutat ca Axis Mundi. Presedinte si ministri merg in Merapi sa ceara povata iar vulcanul sta potolit cat batranul e in viata. Agus e cel care ne-a deschis apetitul pentru black arak (vin de orez negru - consumati moderat, pe bune) si black magic (omniprezenta si omnipotenta in Indonezia, desi ascunsa sub valul musulman). Agus e relaxat, rade tot timpul, are o iubita designerita din Europa, o mana de copii si tot timpul din lume. Si pentru ca Agus ne-a daruit 3 nopti pline de misticism beat mai luminoase ca noaptea tropicala, noi l-am cadorisit cu cel mai pretios lucru din rucsac: un volum mic de poezii de Marin Sorescu (primit cadou inainte sa plecam de la Calu Liber). I-am tradus in engleza doar una din poezii asa ca daca il intalniti pe Agus, faceti-i o placere si mai traduceti una.

Gili Meno

Gili Meno e insula de luna de miere a "travelerilor" Lonely Planet. Pe plaja circulara din Meno se plimba de mana, agale, perechi de gaste vrajite (contrapunct la gainile salbatice care alearga peste tot), doar cupluri. Daca exista exceptii sunt doar perechile cu o mana de copii in plus. Intr-adevar, insula poate fi destinatia perfecta pentru luna ta de miere: ape albastru-translucid, ape verde-jad-deschis, ceruri cristal, 5 kilometri neintrerupti de plaja alba (scuze, intrerupti doar de culcusuri de bambus taiate in gardurile verde tropical, paturi naturale, acoperite de umbra brizei), localnici deliciosi de simpatici, ruland pe un film imprumutat de la jamaicani; ca sa nu mai vorbim de recifi innecati in ape transparente, palmierii de carti postale, terase de bambus pe plaja, casute de frunze uscate si lemn si un lant muntos, in zare, pe insula mama, Lombok, intins cat vezi cu ochii pe toata coasta vestica, opus muntelui care iese din mare pe partea estica (si asta doar ca sa fie clar cum arata rasaritul sau apusul aici).

Pe aceiasi insula, cu vreo 10 ani inainte, Elizabeth Gilbert statea la liniste, intre vreo trei casute si un singur restaurant. Atmosfera de insula virgina din Eat, Pray, Love (pe care toate logodincele de aici au citit-o) a ramas relativ aceiasi, desi tot mai multi localnici si-au vopsit parul in blond si au invatat "Hello brother! How are you?". Asa ca multumita visului romantic al doamnei Gilbert, numarul casutelor si teraselor si agentiilor de turism a crescut considerabil, pana a inghitit jumatate din coasta insulei minuscule. Partea opusa e libera, salbaticie insulara, patata doar uneori cu ruinele cabanelor decrepite din vremuri apuse - asta e partea fermecatoare, partea pe care se intampla cele mai lungi plimbari de mana, partea unde se rostesc cel mai clar soaptele, partea pe care pana si cei mai nebunatici isi gasesc linistea. Pe aleile de nisip sapate in ierburi pitice si verzi, gasesti arbori tropicali cu mure gigantice si radacini aeriene, ca torpile spre pamant. Alaturi se inalta cocotieri filiformi, plini de nuci si frunze de umbra perfecta. Seara iti alegi un loc de vazut apusul si dupa ce te inmoi in curcubeul saturat de nori si soare, te lasi agatat pana la una din mesele asezate chiar in maree pentru un peste proaspat fript pe gratar. Cu un ochi la luna si un altul la mesele din jur, saluti usor, doar cu un zambet discret, subinteles, viitorii prieteni de insula. Cu ei te vei plimba maine pe plaja, lor le vei povesti cum a fost la nunta; le vei spune cat de perfecta e Gili Meno pentru luna de miere iar ei vor fi de acord; imediat ce ajungeti acasa o sa trimiteti poze celorlalti prieteni logodnici care vor veni aici anul urmator. Dupa toata reveria asta beata, observi pestele de pe masa prietenilor si vorbesti cu Jaka de la bar pentru un grill (100K Rp) din cel mai bun peste prins azi. Logodnicul are deja ochii cat cepele, insa o data vii aici si doar o data luna e de miere. Langa ikan bakar (peste pe gratar), sta nasi putih (orez alb imaculat), olah-olah (fiertura de legume cu mult usturoi si cocos) si suc proaspat stors din papaya sau mango.

Fermecata de gustul pur de peste, memorezi ametita numele mancarurilor si combinatia de ingrediente, asculti marea, privesti stelele, stai de mana cu iubitul. Pierdut in praful de stele servit, amortesti letargic pana la prima pocnitoare (un alt contrapunct naiv). Va strangeti mai tare de mana, inima bate speriata si chiar intainte de injuratura ii vezi pe Jaka si familia pe stancile plajei aprinzand pacanele si mini-rachete, plictisindu-se de atata romantism. Exact ca niste copii obraznici (in afara de tatal cu preturile si mama cu gatitul, toti cei care servesc sunt copii). Nu te poti supara pe niste copii, mai ales cand iti zambesc inocent si striga in gura mare "You need something, brother?". Ai avea nevoie sa le spui vreo doua in limba ta, insa chiar atunci Jaka se aseaza langa prietena ta sa-ti ia comanda de desert. Cu dintii albi pana la urechi, parul suvitat blond, lung insular, tu nu vrei desert in seara asta. Vrei doar nota.

Pocnitorile de cu seara nu se mai aud; va treziti cu soarele in ochi, un palmier pe dreapta si 2 dungi de perna pe stanga. O intrebi de un jogging in jurul insulei (40 de minute) sau de un mic dejun in pat. Ea te intreaba de un dejun si o partida de snorkeling (100K Rp). Va sarutati in acord perfect, ii arati o nuca de cocos, o raza de soare filtrata prin florile rosii de pe veranda, il saluti pe Idi, varul lui Jaka, care tocmai trece cu bicicleta si arunci ceasul care-ti arata ca intr-o saptamana te intorci departe.

Piosenie filiala

1 ocean, 4 mari si 7 tari distanta

Sejur la Sulina cu Sorin Dobrai si Ervant Zadic.

Te pup taticu!

6.08.2010 / Inca in Karimunjawa

Vineri nu munceste nimeni in Karimun: relaxare si sarbatoare. Ne-am baut cafeaua cu 3 profesori care fac cercetare in insule despre relatiile intre etnii. Aici traiesc javanezi, bugis-i (Sulaweseni), Madurezi si inca vreo 2 natii caroara nu le stiu numele. Traiesc in pace si aromonie, fara stres politic sau probleme de origine. Nu acelasi lucru se intampla in Papua, Aceh sau Timur si atunci oamenii mai invatati incearca sa afle cum se poate trai linistit in 4 dialecte diferite.

Ce-am invatat de la profesori: "ne pasa mai mult de fericire decat de bani", "daca putem sa nu muncim, nu muncim", "intr-o zi norocoasa prinzi un kilogram de peste de 100.000 RP si stai toata saptamana cu familia in batatura", "nu fumam caci cu banii de tigari pe un an imi trimit fata la universitate", "nu lucrez in Australia unde as castiga de 20 de ori mai mult pentru ca familia mea e aici iar acolo oamenii sunt tristi si stresati", "eu predau studii inslamice si castig 3.500.000 RP - adica 400$", "exista discutii pentru mutarea capitalei in Kalimantan pentru ca in Jakarta nu mai e loc pe strada si nici aer de respirat". In Karimunjawa sunt locuite doar 4 insule.

Am inchiriat biciclete desi s-a dovedit ca a fost invers: bicicleta m-a inchiriat pe mine. Fara frane, rotile sui, lantul sare mai ceva ca maimuta intalnita pe drum, pana cand pedalele nu mai ajuta la nimic - am luat-o de ghidon si-am carat-o 2 kilometri inapoi in rasetele satenilor - "bule gila" (alb nebun). Proprietarilor, desi draguti, nu le pasa asa ca zambesc cu gura pana la urechi. Si nu vorbim doar de biciclete - indonezienilor nu le pasa de lucruri. Dau din umeri si zambesc.

5.08.2010 / Karimunjawa / Pantai Nirvana

Astazi turistii au plecat acasa. Fara ei, insula are alta viata - mai linistita, fara complicatii, fara negocieri, fara agatamente sau agasamente. Am luat micul dejun la warungul de langa alun-alun (care de dimineata a primit placuta galbena cu nume - kenali - si denumire stiintifica) si am urmarit instructia ce pregateste Ziua Independentei - adica inaltarea steagului indonezian pe terenul de fotbal. Antrenamentul e subtirel, ca si muzica ce se aude din cladirea primariei: cantece militaresti executate la orga de copii. In timp ce noi pufnim si hahaim, instructorii (un grasut cu tricou rosu mulat, un pirpiriu imbracat in camuflaj si un tinerel subtirel) dirijeaza 3 coloane de vreo 10 pustani, plictisiti si scarbiti de uniformele cu pantaloni albastri ponositi si bluze albe. Langa ei, o familie de rate ii imita cautand de mancare.

Cand nu sunt turisti prin preajma, localnicii nu fac nimic - in spiritul credintei "am facut bani ieri, azi si maine stau", 7 barbati pescari si capitani de barci turistice beau un cocktail de bere cu vin rosu, fumeaza tigari aromate si asculta un fel de manele la fel de kitch si penibile ca ale noastre. Suntem invitati in casa lor asa ca nu refuzam, ne asezam pe gresia rece, primim cate o cana de borhot si tigari. Doar unul dintre ei vorbeste ceva engleza (mic, bine facut, cu parul mare, crescut ca ciulinul sau ariciul Super-Sonic) insa nu prea are chef de vorba. Acum suntem 9 barbati - bem si privim la telvizor program de DVD cu videoclipuri si concerte manelos. Din cand in cand reglam super-statia ce amplifica 2 boxe grosolane de concert de stadion. Cand artistii beau si fumeaza in televizor, prietenii nostrii se recunosc acolo asa ca se bucura si arata cu degetul. Pe televizor e un crocodil de plus albastru. Inainte sa plecam, dupa 4 pahare de vin si bere in 15 minute, cumparam de la unul din ei o maceta pentru 50.000 RP (6$) si o ascutim pe o piatra din curte pana primim aplauzele prietenilor nostri; le multimim (Trimakasi - Sama-sama) si plecam spre cea mai tare plaja din insula Karimun - Nirvana Lodge Pantai.

Aici gasim intr-adevar cea mai dichisita plaja din insula: 100 de palmieri in vant, apa ce pleaca din galben, trece prin verde si se opreste in albastru translucid, alti 100 de metri de nisip alb, incadrati intre doua capete de bolovani de roca vulcanica. Capul estic gazduieste doar un turn de observatie scheletic.

In vest insa, e nebunie curata: conacul suspendat deasupra pietrelor, in nirvana, cu acoperis de stuf. Afara de fundatia ridicata pe stalpi de beton, totul e lemn de bambus. Casa de vacanta, mai degraba decat hotel, Nirvana Lodge apartine ambasadorului Belgiei in Indonezia. Roy, managerul locului, ne povesteste ca la un moment dat domnul ambasador s-a plictisit sa plateasca intretinerea conacului pentru doar o luna de relax pe an asa ca l-a deschis publicului.

Conacul are 11 camere, cu un lounge in mijloc ce sta sub zeci de grinzi de bambus asezate geometric, legate cu sfoara neagra. Fiecare picior vertical ce sustine acoperisul inalt de piramida e pazit de un buddha, sau o mandala sculptata in lemn, sau vreo statuie hindusa. Singurii pereti de aici sunt ferestrele exterioare care se strang si dispar si transforma conacul intr-un acoperis deschis la mare. (Ca sa nu incurcam lucrurile, preturile sunt pe net si ajung la fel de sus ca si numele.)

Pentru ca i-am fost simpatici, Roy ne-a invitat pe plaja hotelului (de unde imi permit sa scriu chiar acum). Cocotierii sunt plini de nuci - dar toti ciorchinii atarna la 20-30 de metri. Cu un ochi in soare spre filtrul de frunze si cu altul pe maceta care-si cere drepturile, Vlad urca pentru prima oara intr-un cocotier. Grea treaba, fara echipament, doar cu brate si coapse. La a doua incercare reuseste, impinge jos doua nuci cat mingile de fotbal si coboara cu pielea zdrelita si zambet triumfal.

Maceta taie incredibil de bine - crestez intai partea inferioara, pana o aduc la nivel, ca fundul unui pahar. Partea opusa se curata usor ascutit - pana la forma unui sfarc de javaneza tanara. Apoi lovesti perpendicular si radial cu varful macetei pana cand strapungi bila lemnoasa in care se ascunde lichidul alb, laptos si dulce. Abia atunci poti extrage sfarcul care se gusta primul. Interiorul unei nuci de cocos arata glaciar, aproape fosforescent iar temperatura e intotdeauna scazut indiferent de cat de mult a stat la cald. Pentru soarele de afara, lichidul se scurge din nirvana - il bem ca localnicii din jungla acum 300 de ani: nuca ridicata sus ca ofranda si multumiri zeilor, cu apa dulce care curge ca o cascada racoritoare.

Cand licoarea e gata, taiem nuca in doua si apoi in patru, o curatam de fibra pana la osul rotund, si razuim gheata moale dinauntru. Cand nuca e tanara, pulpa alba e putina si moale, ca o meduza; cand creste mai mare, pulpa se intareste, se ingroasa si prinde gust de migdale. Se mananca greu, cu placere mare si moderatie caci pica precum nuca-n stomac; cand simti ca nu mai poti, n-o arunci: folosesti manerul macetei sa maruntesti pulpa ramasa in mojarul coajei lemnoase si apoi te ungi cu ea peste tot ca soarele tropical nu iarta albii. Mai departe, e doar marea albastra.