Povesti de pe drum

Richard

Noapte in Bangkok. Richard are 50 si ceva. Sau poate 60. Lumina de neon ii curge prin ridurile fetei ca ploaia torentiala pe asfaltul denivelat, plin de fagase. Zambeste distant neintrerupt, cu ochii feriti, adanciti in viata nebuna de pe strada si buzele apasate discret ca dupa o concluzie evindenta. Cearcanele permanente par sa ascunda un sambure luminos de adevar care-i radiaza chipul de la barbia indrazneata pana la fruntea lata si incretita, neterminata in cateva suvite blonde de par rar. Zambeste chiar si cu urechea stanga, mare, ca o scoica perforata de un cercel mic, auriu. Poate ca de fapt are 40 si. Richard zice ca e fericit mereu desi ceva din privirea care strapunge carul cu fructe puse in gheata, pana tocmai prin zidul din spate, imi zice ca poate trebuie sa se mai gandeasca putin.

Richard calatoreste de 20 si ceva de ani, are doi copii cu slujbe stabile si o fosta nevasta pe care n-a mai vazut-o de mult. Are o prietena in Myanmar de care tocmai s-a despartit, si locuieste acolo de cativa ani. "In Myanmar nu poti iesi cu o fata pe strada daca esti alb. Sau la resturant. Familia ei totusi intelegea. Ma placeau. Luam masa cu ei deseori. Oricum, maine ma duc la Londra. N-am mai fost acolo de la 7 ani."

Richard e fotograf. Ii place sa fotografieze oameni, nu publicitate. "Pai cum de ce? Pentru ca nu inseamna nimic, de asta. Nu faci decat sa vinzi oamenilor ceva in care nu crezi, intr-un fel in care nu crezi". Inainte de publicitate, Richard a fost catarator profesionist de copaci: "fie taiam crengi uscate, sau dadeam jos fructe, sau ii sfatuiam pe oameni ce sa faca daca crengile ating cablurile de inalta tensiune. Se platea bine si eram liber sa urc oricat de sus vroiam".

Acum insa, calatoreste doar. "Odata in Laos, eram atat de sus pe opium incat am bagat mana in cusca unui tigru si l-am mangaiat pe frunte. S-a uitat la mine cu drag si a continuat sa manance." Un an a stat in India. "In fiecare zi, timp de doua saptamani, am trecut pe langa un german pe plaja din Goa. Statea intins pe cearceaf si nu misca prea tare. In fiecare zi. I-am intrebat pe oameni de ce iar ei mi-au zis ca vrea sa atinga Nirvana. Sa se ilumineze ca Buddha sub copac. Bea doar apa chiar iar intr-o zi oamenii au inceput sa aduca obiecte pe care le asezau in jurul lui: unii veneau cu mancare, altii cu statuete mici. El insa ramanea acolo nemiscat. M-am intors in Goa dupa 2 luni si barbatul disparuse. Am intrebat prin jur de el - mi-au spus ca omul murise. Chiar acolo pe plaja."

Cand ploaia se opreste, plec agale sarind peste balti, printre soferi agresivi de tuk-tuk. Richard ramane singur la masa, cu o bere in fata, cu acelasi zambet impietrit pe fata, timid la privirile chelneritelor tinere, privind mereu inainte, sigur in scaunul sau, cu spatele semi-drept, blocat in coatele sprijinite pe spatar. Doua ore mai tarziu, il voi gasi tot acolo, zambind la fel de parca n-ar avea de ales.

Gale

Gale crede ca totul se intampla pentru un motiv anume. Crede ca trebuia sa ne intalnim in Kota Bharu, oras la granita Malaeziei cu Thailanda, sa bem cu ea si inca doi alti backpackeri in singurul restaurant din orasul islamic unde berea e permisa. Aici se gasesc chinezi cu malaezieni cu thailandezi, indieni si restul de natii calatoare adusi de aburii alcoolului (malaezienii Islamului nu au dezlegare la alcool niciodata si au nevoie de oameni albi la casa ca sa poata cumpara viciu). Astazi, la Golden City se intalnesc doi romani, doi scotieni si o englezoaica. La celelalte mese mai sunt un rastaman german, doi indieni curiosi, vreo 10 chinezi care vizioneaza filme horror, 3 batranei turisti care asteapta barca spre insule, vreo 5 localnici care gatesc si servesc, plus inca un malay care vorbeste singur si bea cola cu tigari.

Gale crede ca daca fostul sot nu ar fi socat-o, marturisindu-i inainte de divort ca o insela de mult timp, ar fi plecat cu mama ei in vacanta de refacere post-despartire in Thailanda. In decembrie 2005. In Phuket. La hotelul din buza plajei lovite de tsunami. Asa ca Gale crede de asemenea ca motivul pentru care acum nu primeste viza de Thailanda este pentru ca noi 5 trebuia sa ne intalnim cu cele 15 sticle de bere Tiger (desi si mie imi place sa joc la loto, eu stiu ca Gale nu primeste viza pentru ca a mintit ambasada in legatura cu o alta viza de lucru primita cu luni in urma). Gale crede atat de mult in nedreptatea de la ambasada incat cerseste dupa o tableta de Placebo de la toti cei pe care-i plictiseste cu povestea asta afectata.

In dreapta mea, sta Liz, prietena lui Graham, care sta in stanga lui Gale. Pe Vlad il gasiti in locul ramas la masa rotunda. Liz nu crede in soarta si preda engleza in China si Vietnam. E revoltata de faptul ca albii sunt platiti nedrept cu de trei ori mai multi bani decat profesorii localnici, doar pentru ca vorbesc cu accentul din reclame, la telefonul mobil din TV, in hainele lui Beckham. De fapt, Liz a baut destul de mult si mesteca apasat multa revolta - ca un tic nervos ramas parca de la masticat si scuipat tutun - copiii chinezi invata greu engleza, isi inlocuiesc cultura cu fraze ieftine din filme americanesti si cred cu naivitate ca vestul e mai bun, mai tare si mai "cool" decat estul (la TV, chiar in momentul asta, un reportaj despre China arata o adolescenta care tocmai si-a schimbat forma orientala a ochilor in varianta occidentala ca sa fie mai frumoasa si sa obtina o sluba mai buna). Liz vorbeste chineza si le poate explica copiilor ca e mai mult lapte si miere in ceasca lor decat intr-o cupa de sampanie din spatele sticlei, insa nu o face pentru ca atunci, zice, slujba ei ar fi redundanta. La fiecare 3 secunde, Liz strange nervos din masele deci banuiesc ca neputinta si frustrarea are gust amar si tare. In punctul asta, Gale crede ca Liz are nevoie de cioclata si alune, deci scoate din geanta una din doua pungi de M&M's pe care i-o face cadou.

Graham nu doarme noptile asa ca intreaba rusinat, usor nevrotic, de un Valium. Gale numara in gand ceva si apoi ii spune ca ii poate da doar doua pastile, indeajuns incat sa aduca zambetul pe fata ridata de cearcane a insomniacului. Intre o gura de bere, un Xanax de fapt, o tigara, cu capul pe umarul iubitei, cu voce dura de scotian, muiata in nesomn si alcool, Graham ne marturiseste cum o sa moara: cu un scotch intr-o mana, cu Liz de cealalta, pe stanca care-i aminteste de taica-su, cu ochii la cerul instelat, plonjand in mare. Zice el ca scotienii se gandesc la tatii lor mai des decat se gandesc la sex. Trecand peste gluma evidenta, Gale crede asemenea: in Koh Samui, Thailanda, locul unde are doua case, un iubit, o mama, are si o stanca pe langa care trece mereu claxonandu-si tatal de pe celalalt taram. Tatal, marinar bine facut, a cunoscut-o pe doamna la un bal unde s-a remarcat ca singurul clovn care nu purta smoking - la vederea lui, doamna s-a despartit de iubita ei gay, si la doua saptamani dupa convertire, s-au casatorit. Dupa 9 luni s-a nascut Gale, in luna octombrie si zodia balantei. Acum, la 75 de ani, mama traieste in Koh Samui, cu un ladyboy thailandez, de 30 si ceva, la alocatia caruia cotizeaza cu dragoste lunar. Altfel, doamna bea whiskey ca la 25, danseaza pana la 5 dimineata si merge la cabaret. Continuand jocul de puzzle, Gale crede ca iubitul actual a venit in viata ei din cauza unei fracturi violente de brat la un "arm wrestling" beat acum 3 ani pe vaporul de croaziera unde era manager de cazinou. Imobilizat partial si deprimat total timp de un an jumate, omul se imbarbateaza, cunoaste niste alti oameni, isi vinde casa din Anglia, se muta in Koh Samui, o cunoaste pe Gale, se pune pe recuperare si dupa un alt an, bratul i se reface atat de bine incat se reapuca de sala, scapa de colacii de pe burta depresiei, cu pofta de mancare sanatoasa si chef de viata (toate cele din urma sunt in cartea pe care cei doi o vor lansa in curand, nu pot sa spun numele ca inca nu e inregistrat, despre cum sa-ti revii fizic si psihic dupa o trauma de gen).

Toate povestile astea curg cu sughituri, in torente ingrosate de gesturi spasmodice; Graham aproape cade in paharul de bere, Liz isi macina maselele in spatele ochilor dilatati si limpezi, iar Vlad rade copios, cu privirea blocata undeva in spatele mesei: malaezianul care bea cola, toarna dintr-o punga pesti aurii, mici in acvariul cu pesti rapitori imortalizati in meniu. Pestisorii agitati de moartea iminenta se ascund in colturi, tot mai putini, sau in spatele neonului, tot mai singuri si lipsiti de speranta. In timpul asta, calaul vorbeste singur, isi ia servieta cu el pana la baie, mai fumeaza o tigara, mai rade la o gluma de la masa noastra si se uita distant ca sa nu observam ca nu intelege gluma.

Toate povestile astea incurcate si atoase se intalnesc intr-un nod pe care Gale binevoieste sa-l taie in sfarsit: inainte sa moara, tatal lui Graham isi roaga fiul sa cumpere o barca; ceea ce el face in Vietnam; Graham nu stie nimic despre barci dar intamplarea i-l scoate in fata, la masa, pe Vlad care e marinar.

Si astfel, la confluenta Malaeziei cu Thailanda, navigand sinuos caile universului, cu putin noroc si vant din soarta, am facut rost de o barca.