Astazi turistii au plecat acasa. Fara ei, insula are alta viata - mai linistita, fara complicatii, fara negocieri, fara agatamente sau agasamente. Am luat micul dejun la warungul de langa alun-alun (care de dimineata a primit placuta galbena cu nume - kenali - si denumire stiintifica) si am urmarit instructia ce pregateste Ziua Independentei - adica inaltarea steagului indonezian pe terenul de fotbal. Antrenamentul e subtirel, ca si muzica ce se aude din cladirea primariei: cantece militaresti executate la orga de copii. In timp ce noi pufnim si hahaim, instructorii (un grasut cu tricou rosu mulat, un pirpiriu imbracat in camuflaj si un tinerel subtirel) dirijeaza 3 coloane de vreo 10 pustani, plictisiti si scarbiti de uniformele cu pantaloni albastri ponositi si bluze albe. Langa ei, o familie de rate ii imita cautand de mancare.
Cand nu sunt turisti prin preajma, localnicii nu fac nimic - in spiritul credintei "am facut bani ieri, azi si maine stau", 7 barbati pescari si capitani de barci turistice beau un cocktail de bere cu vin rosu, fumeaza tigari aromate si asculta un fel de manele la fel de kitch si penibile ca ale noastre. Suntem invitati in casa lor asa ca nu refuzam, ne asezam pe gresia rece, primim cate o cana de borhot si tigari. Doar unul dintre ei vorbeste ceva engleza (mic, bine facut, cu parul mare, crescut ca ciulinul sau ariciul Super-Sonic) insa nu prea are chef de vorba. Acum suntem 9 barbati - bem si privim la telvizor program de DVD cu videoclipuri si concerte manelos. Din cand in cand reglam super-statia ce amplifica 2 boxe grosolane de concert de stadion. Cand artistii beau si fumeaza in televizor, prietenii nostrii se recunosc acolo asa ca se bucura si arata cu degetul. Pe televizor e un crocodil de plus albastru. Inainte sa plecam, dupa 4 pahare de vin si bere in 15 minute, cumparam de la unul din ei o maceta pentru 50.000 RP (6$) si o ascutim pe o piatra din curte pana primim aplauzele prietenilor nostri; le multimim (Trimakasi - Sama-sama) si plecam spre cea mai tare plaja din insula Karimun - Nirvana Lodge Pantai.
Aici gasim intr-adevar cea mai dichisita plaja din insula: 100 de palmieri in vant, apa ce pleaca din galben, trece prin verde si se opreste in albastru translucid, alti 100 de metri de nisip alb, incadrati intre doua capete de bolovani de roca vulcanica. Capul estic gazduieste doar un turn de observatie scheletic. 
In vest insa, e nebunie curata: conacul suspendat deasupra pietrelor, in nirvana, cu acoperis de stuf. Afara de fundatia ridicata pe stalpi de beton, totul e lemn de bambus. Casa de vacanta, mai degraba decat hotel, Nirvana Lodge apartine ambasadorului Belgiei in Indonezia. Roy, managerul locului, ne povesteste ca la un moment dat domnul ambasador s-a plictisit sa plateasca intretinerea conacului pentru doar o luna de relax pe an asa ca l-a deschis publicului. 
Conacul are 11 camere, cu un lounge in mijloc ce sta sub zeci de grinzi de bambus asezate geometric, legate cu sfoara neagra. Fiecare picior vertical ce sustine acoperisul inalt de piramida e pazit de un buddha, sau o mandala sculptata in lemn, sau vreo statuie hindusa. Singurii pereti de aici sunt ferestrele exterioare care se strang si dispar si transforma conacul intr-un acoperis deschis la mare. (Ca sa nu incurcam lucrurile, preturile sunt pe net si ajung la fel de sus ca si numele.)
Pentru ca i-am fost simpatici, Roy ne-a invitat pe plaja hotelului (de unde imi permit sa scriu chiar acum). Cocotierii sunt plini de nuci - dar toti ciorchinii atarna la 20-30 de metri. Cu un ochi in soare spre filtrul de frunze si cu altul pe maceta care-si cere drepturile, Vlad urca pentru prima oara intr-un cocotier. Grea treaba, fara echipament, doar cu brate si coapse. La a doua incercare reuseste, impinge jos doua nuci cat mingile de fotbal si coboara cu pielea zdrelita si zambet triumfal. 
Maceta taie incredibil de bine - crestez intai partea inferioara, pana o aduc la nivel, ca fundul unui pahar. Partea opusa se curata usor ascutit - pana la forma unui sfarc de javaneza tanara. Apoi lovesti perpendicular si radial cu varful macetei pana cand strapungi bila lemnoasa in care se ascunde lichidul alb, laptos si dulce. Abia atunci poti extrage sfarcul care se gusta primul. Interiorul unei nuci de cocos arata glaciar, aproape fosforescent iar temperatura e intotdeauna scazut indiferent de cat de mult a stat la cald. Pentru soarele de afara, lichidul se scurge din nirvana - il bem ca localnicii din jungla acum 300 de ani: nuca ridicata sus ca ofranda si multumiri zeilor, cu apa dulce care curge ca o cascada racoritoare.
Cand licoarea e gata, taiem nuca in doua si apoi in patru, o curatam de fibra pana la osul rotund, si razuim gheata moale dinauntru. Cand nuca e tanara, pulpa alba e putina si moale, ca o meduza; cand creste mai mare, pulpa se intareste, se ingroasa si prinde gust de migdale. Se mananca greu, cu placere mare si moderatie caci pica precum nuca-n stomac; cand simti ca nu mai poti, n-o arunci: folosesti manerul macetei sa maruntesti pulpa ramasa in mojarul coajei lemnoase si apoi te ungi cu ea peste tot ca soarele tropical nu iarta albii. Mai departe, e doar marea albastra.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu